Flori de măr

În vorbirea curentă de astăzi, prin expresia a umbla de florile mărului (sau de flori de măr) se numeşte situaţia când cineva pierde vremea, de exemplu căutând ceea ce nu se poate găsi. Ideea de inutilitate, asociată cu aceea de frumuseţe, i-a sugerat marelui lingvist Sextil Puşcariu (1877 - 1948) explicaţia pe care o prezentăm în continuare: punând într-un vas cu apă o crenguţă de măr înflorit, deşi ştii că te lipseşti de câteva mere la toamnă, "nu te înduri să nu aduci primăvara şi în casă. Când românul zice că cineva a venit "de florile mărului", adică fără vreun scop precis, el face aluzie la această plăcere lipsită de orice interes practic" (Limba română, II, p. 388). Se pare, însă, că expresia porneşte de la o situaţie cu totul diferită!

Asocierea prozaică a enunţului cu ideea de "zădărnicie", de acţiune gratuită, s-a făcut, desigur, într-o anumită familie de reprezentări mai mult sau mai puţin justificate (a umbla de flori de cuc, după frunze verzi, de frunza frăsinelului), ca efect al desprinderii omului de practicarea şi de semnificaţia vechilor ritualuri de primăvară, destinate, odinioară, să "stimuleze" renaşterea vegetaţiei, conform convingerii că lumea poate fi modelată după vrere.

Dar, după îndepărtarea de respectivele ritualuri, legătura dintre flori şi proiecţia lor în util s-a păstrat sub un aspect mai puţin cunoscut astăzi, acela al estimării şi comercializării recoltei pomilor din faza când aceştia erau în floare. Diferite mărturii în acest sens găsim în documente de epocă, la etnografi şi sociologi, referirea făcându-se la mai multe regiuni ale ţării. Într-o prezentare (din 1820) a veniturilor locuitorilor din Stremţ, din Transilvania, era vorba de vânzarea anuală a... pomilor, concretizată în livrarea poamelor (Ştefan Meteş, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria…, 1921, p. 162).

Mai precis, situaţia este înfăţişată de către Teofil Frâncu şi G. Candrea, într-o descriere etnolingvistică din 1888 pentru Munţii Apuseni: "Posesorul vinde roada anului sau primăvara, când mărul e înflorit, şi asta se numeşte pe o tunsoare, sau toamna" (Românii din Munţii Apuseni - Moţii, 1888 p. 14). La fel se petreceau lucrurile şi în zona Braşovului, unde şcheienii "cumpărau grădinile cu pomi de când erau în floare. Toamna şi le culegeau singuri..." (N. Dunăre, în Ţara Bârsei I, 1972, p. 229) şi în fostul judeţ Dâmboviţa. Este vorba de o localitate de negustori de fructe (Bogaţii); aceştia plăteau, uneori, prin satele învecinate, viitoarele fructe "din flori sau cu ghiotura", cumpărătorul oferind un preţ global pentru un pom sau chiar pentru o grădină de pomi (60 de sate cercetate de echipele studenţeşti, V, 1942, p. 201).

Practica trebuie să fi fost destul de răspândită, de vreme ce H.H. Stahl, în studiile sale privind satele devălmaşe româneşti, eticheta cumpărarea unei producţii neculese (pe preţ scăzut) drept o formă de exploatare cămătărească. De fapt, plata în avans s-a practicat din timpuri vechi în cadrul unor circuite economice importante, cum a fost, de exemplu, cel al transhumanţei: în secolul al XVI-lea, oameni de afaceri genovezi şi florentini cumpărau anticipat lâna turmelor din Castilia, pe care o vindeau în Flandra (Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneană, I, 1985, p. 176; în ceea ce priveşte comerţul Principatelor cu turcii, de la aceeaşi situaţie porneşte expresia a da bani pe miere).

Desigur, în cazul de care ne ocupăm, riscul unor asemenea achiziţii, "la noroc", era acoperit prin preţurile modice oferite celor nevoiţi să vândă merii în floare primăvara, din lipsă de bani. Dar pagubele suferite, uneori, din cauza timpului nefavorabil, au putut duce la caracterizarea cumpărătorilor temerari drept oameni care umblă şi ei doar "de florile mărului", fără să mai vadă şi fructele.

Aşadar, iniţial expresia a fost una tehnică şi s-a referit la estimarea şi cumpărarea recoltei de mere după promisiunea pomului în floare...