Floriile, praznic al unei bucurii necesare

Nu de puţine ori am auzit din partea oamenilor o nemulţumire legată de activitatea Bisericii, privitoare la ridicarea de noi lăcaşuri de cult în defavoarea unei mult mai intense activităţi social-filantropice. „În loc să facă biserici, mai bine ar face azile, grădiniţe, cantine etc“.

Desigur, nu vă sunt străine afirmaţii de genul acesta. Şi, poate aţi şi fost tentaţi să daţi dreptate „cârtitorilor“. M-aş încumeta să vă întreb: în ce măsură vi se pare că aşa-zisele critici se aseamană cu versetul cinci din pericopa Duminicii Floriilor (Ioan 12, 1-18): „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?“, dacă nu aveţi impresia că, deşi au trecut două mii de ani de la acel episod, logica strâmbă a rămas la fel de strâmbă şi, îndrăznesc să o spun, fariseică. Şi o etichetez atitudine făţarnică deoarece cred că răspunsul Mântuitorului rămâne valabil până la sfârşitul veacurilor, indiferent de modalitatea în care se atacă iniţiativele de edificare a unor noi locuri de închinare către Dumnezeu:

„Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna“ (v. 8). Desigur, retorica aceasta ieftină, cu pretinse preocupări sociale, are mare succes. Dă bine să spui că faci ceva pentru cei sărmani. Bun. Dar dacă este aşa, de ce avem acum atât de puţine instituţii filantropice? De ce să declamăm că vrem binele săracilor, nu ridicarea de lăcaşuri de cult şi, de fapt, să nu o facem nici măcar pe prima? De ce trebuie ridicate lăcaşuri de cult, de ce trebuie lăudat Dumnezeu în biserici, de ce să ne ocupăm de latura aceasta?

Simplu. Pentru că primele case de binefacere au apărut pe lângă biserici, pentru că acţiunea socială este finalitatea Sfintei Liturghii, iar Liturghia se desfăşoară în lăcaşuri de cult şi pentru că o confirmare a tuturor acţiunilor omeneşti şi o binecuvântare a lor trebuie să vină din Biserică. Din Biserică şi din biserici. Nu este cazul să polemizăm cu cei care îşi arogă calitatea de filantropi, susţinând, concomitent, oprirea fundării de lăcaşuri de cult. Dar nu ne putem abţine să nu spunem că acea critică a lui Iuda Iscarioteanul referitoare la aşa-zisa risipire a celor trei sute de dinari este contrazisă, clar şi într-un mod realist, de autorul pericopei evanghelice, Sfântul Apostol Ioan: „El a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea“ (v. 6).

Bineînţeles că a spune că toţi care nu consimt la înălţarea edificiilor închinate lui Dumnezeu sunt furi, hoţi, este copilăresc, iresponsabil. Deşi, dacă urmăm o logică a spiritualităţii ortodoxe, ori de câte ori facem ceva greşit, furăm. Nu numai atunci când ne însuşim bunurile altcuiva furăm. Furăm mereu când nu facem binele. Furăm şi ne furăm. Ne furăm un timp pe care l-am fi petrecut cu Dumnezeu, pentru că numai făcând binele eşti în comuniune cu Dumnezeu, deci petreci cu El. Iuda nu era în stare să se bucure de prezenţa lui Dumnezeu. Deşi avea în maxima proximitate fizică pe Cel mai înalt decât cerurile, el s-a plasat în maxima depărtare spirituală într-un act ce prevestea vânzarea demnă de adâncimea iadului.

Aşa suntem toţi când nu conştientizăm prezenţa lui Dumnezeu între noi. Simţurile ne sunt amorţite de păcat, ca o consecinţă a lui, şi nu ştim sau nu putem să ne desfătăm de bucuria cerească de lângă noi. Marta a făcut cina şi slujea (v. 2), Maria „a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului“ (v. 3), era o atmosferă de bucurie. Şi, totuşi, Iuda n-a înţeles nimic din toate acestea, fiind incapabil deja să mai recepteze ceva din bucuria înconjurătoare. Sincer, situaţia lui este de plâns. La fel ca a oricăruia dintre noi care nu ştie să se veselească atunci când Mirele Hristos este cu el.

Nu mă îndoiesc că şi noi avem momente când, probabil la scară mai mică, ne asemănăm cu Iuda. Şi, când îl oglindim pe nefericitul acesta căzut, ratăm şansa înălţării simţurilor noastre pogorându-le în cele mai de jos ale pământului, facându-le grele şi întristătoare. Căci, neştiind să ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu, nu găsim nici puterea de a trece peste pierderea Lui. Aşa a făcut Iuda. Pierzând oportunitatea de a fructifica momentul cinei din Betania aşa cum se cuvine, s-a pierdut în tristeţe şi a deznădăjduit.

Nu putem decât să sperăm că noi ne-am bucurat aşa cum trebuie de cina cu Hristos şi, mai ales, de Intrarea Lui în Ierusalim. Şi că vom păşi discret, dar apăsat, pe urmele Lui pe Golgota. Pentru că ştim că peste o săptămână ne vom bucura din nou. Deplin.