Foame liturgică la Napoli

Marele praznic al Bobotezei (Arătarea Domnului) l-am petrecut în biserica grecească din Napoli sau Neapolis Parthenope, oraș aparținând odinioară Magna Graecia - suma coloniilor grecești din sudul Italiei, începând cu secolul al 8-lea î.Hr. Aceasta se găsește în strada Tommaso d’Aquino (există un spiriduș al geolocațiilor eclesiale, care are inclusiv umor), în proximitatea cartierului spaniol, fiind înființată încă din 1518 cu sprijinul financiar al unui urmaș din linia Paleologilor bizantini, în forma actuală arătând așa cum se vede din anul 1757. Adică elegant, sobru, beneficiind de toată recuzita cultică specifică Răsăritului ortodox.

Acolo am avut parte de o trăire creștină deosebită: strana a cântat în trei limbi troparul praznicului (greacă, română și italiană), înlocuitorul Episcopului grec Ghennadios Zervos (recent trecut la cele veșnice) a rostit câteva ectenii în limba română, iar lângă acesta a slujit arhimandritul Georgios Antonopoulos, parohul așezămân­tului. Poporul dreptcredincios era format din greci, italieni, români, etiopieni și alte neamuri pe care nu le-am identificat, însă toți purtau pecetea botezului creștin-ortodox - acest lucru văzându-se după modul în care se închinau. Astfel, am avut parte de o Liturghie ortodoxă în mai multe limbi, cu diferite cântări (din partea română și-a adus con­tribuția o cântăreață iscusită și dedicată), cu ritmuri du­hov­nicești asemănătoare, dar cu bucuria comună a marii sărbători a Teofaniei, pe care fiecare o cinstea cum putea el mai bine. Acest lucru mi-a furnizat și imboldul de a formula câteva gânduri legate de creștinismul meridional al secolului 21.

Sunt foarte bune ieșirile/vizitele în sânul altor popoare, confesiuni și geografii spirituale. Așa am putut face o comparație directă între biserica grecească din Napoli și o biserică romano-catolică situată în același cartier, cel al spaniolilor. Într-o piațetă din latura de sus a arealului urban, sub muntele Vomero, se găsește biserica de secol 18 Santa Maria della Concordia. Bisericuță de buzunar (față de suratele ei uriașe), are la stradă doar fațada, restul edificiului fiind acoperit de alte clădiri de locuințe, în stilul specific napolitan: etaje multe între străzi înguste, hărmălaie asurzitoare, foială neîntreruptă. După ce intri, primul lucru care îți sare în ochi este reprezentarea `ieslei” unde S-a născut Mântuitorul, montaj care se sprijinea pe personaje (păpuși) care spuneau povestea Nativității. Mi-a înduioșat naivul act de patriotism culinar local, marcat ca atare prin faptul că păpușa-bucătar care gătea în preajma ieslei scotea din cuptor... celebrele pizza napoletane! Apoi, pe o latură mi-a atras atenția celebrul stativ pentru lumânări electrice (becuri de putere mică) dotat cu întrerupătoare numerotate și o mică fantă destinată monedelor: un tonomat al Sfântului Spirit. Dar, unele peste altele, bisericuța avea un șarm evident, fiind vorba despre viața reală, cu oameni reali, care trăiau în realitate bucuria Nașterii Domnului așa cum și-o reprezentau ei: casnic și duios, colorat și personalizat. Mai mult: interiorul semăna răzbit cu interioarele propriilor case, așadar clonaseră ambientul cotidian (inclusiv figurinele și florile de hârtie creponată) sacralizându-l, după puteri/pricepere.

Ce vreau să spun este că, în opoziție cu marile catedrale și mai ales cu cele de inspirație gotică, acolo unde sobrietatea și minimalismul căutat îți dau fiori reci, aceste biserici de cartier - cavaleria ușoară a cre­din­ței citadine - rezolvă necesitatea închinării urgente, directe și nesofisticate a omului obișnuit, grăbit, dar atașat cu duioșie de Dumnezeu. Iar la biserica grecilor te copleșesc policromia etniilor calde, râvna lor interioară, foșnetul și foiala, nerăbdarea și aleanul, devo­țiunea și expierea vizibilă a păcatului. Iar cei câțiva italieni convertiți, printre care și unul din­tre psalți, manifestau un imbold aparte de a participa la cele sfinte cu o foame liturgică evidentă. Așa am înțeles din nou dezastrul sufletesc provocat de conjuncturile teologice și politice care au dus la schisma din 1054: văzând starea de spirit a celor care s-au regăsit în realitatea neconjuncturală a Liturghiei Bisericii, una...