Folclorul creştin - dimensiune a spiritualităţii populare

În cultura populară românească se găsesc idei ştiinţifice, tehnice, magice, sociale, culturale, familiale etc. Nici religia nu a scăpat acestei tendinţe, regăsind-o şi în folclor, de la poveştile cu Dumnezeu şi Sfântul Petru, care se plimbau pe pământ, până la legende ale sfinţilor şi Maicii Domnului, zicale, practici din cultul divin particular, mai nou, naraţiuni personale, pricesne etc.

Folclorul religios este rezultatul îmbinării tradiţiei populare cu Sfânta Tradiţie, lucru care i-a uşurat creştinismului pătrunderea în acest spaţiu geografic; reprezintă un aspect al laturii dinamice a Sfintei Tradiţii, presupunând aplicarea învăţăturii creştine într-un anume loc, în anumite condiţii geografice, culturale, sociale, asimilarea, îmbogăţirea şi creştinarea valorilor existente etc. El a fost definit drept creştinism popular, sau cosmic, şi ţine de receptarea dogmei, ritualului şi practicilor creştine la nivelul poporului.

Cu cât cunoaşterea credinţei creştine de către oameni se extinde, cu atât mai mult se îmbogăţeşte şi folclorul religios. La începutul secolului al XX-lea se putea vorbi în acest domeniu despre creaţii ale diecilor şi preoţilor de la ţară, care îmbinau tradiţia cu creştinismul. Aceste texte aveau, în primul rând, rol catehetic, expunând învăţăturile creştine pe înţelesul poporului. Simple, clare, picturale putem spune, ele detaliau sau completau informaţiile biblice, devenind, alături de pictura bisericească, o Biblie populară. Astăzi, aceste creaţii au început să dobândească o mai mare circulaţie şi răspândire, fiind cunoscute şi asimilate şi de alte comunităţi decât cele în cadrul cărora au circulat iniţial.

Pe lângă rolul catehetic, aceste texte şi obiceiuri au astăzi o însemnătate mult mai complexă. Prima ar fi de menţionat latura lor misionară. Ele se încadrează în misiunea laicatului în Biserică, sprijinind misiunea preoţilor, răspândirea şi cunoaşterea credinţei, moralei, actelor de cult, sărbătorilor etc.

Dată fiind pregătirea teologică a celor care creează aceste texte, multe dintre ele au valoare dogmatică, ilustrând dogma creştină fară abateri de la adevăr, în cuvinte simple, pe înţelesul tuturor oamenilor.

Nu este de neglijat nici latura lor militantă, apologetică, îndemnând la trezvie şi la luptă pentru păstrarea adevăratei învăţături creştine, a vieţii creştine vii, în Biserică. O altă latură pentru care militează folclorul religios este cea morală. Este vorba nu numai despre propovăduirea unei vieţi curate din punct de vedere moral, despre critica viciilor şi păcatelor, ci şi despre atingerea idealului moral al sfinţeniei, de expunerea unor modele vii, a vieţilor sfinţilor, demne de urmat de întreaga comunitate.

Folclorul religios are, în fine, şi rolul de a reprezenta tradiţia unei anumite zone, raportând-o, din punct de vedere etnic şi confesional, la celelalte grupuri existente în zona respectivă. Este vorba, mai ales, de sărbători, completând fastul lor liturgic cu cel al tradiţiilor şi obiceiurilor populare.

Aceste piese ale folclorului religios pun şi mai mult în lumină dimensiunea creştină a existenţei omeneşti, căutările şi idealurile creştine actuale ale românilor, ilustrând un mod propriu de cunoaştere şi asumare a creştinismului de către popor. De asemenea, prin aceste texte se formează caractere, unii oameni cunosc, aprofundează sau respectă mai mult Biserica şi valorile creştine, ca şi pe cele morale şi sociale promovate de ortodoxie. Ele constituie cea mai frumoasă expresie creştină pe care a zămislit-o poporul contemporan, fiind, deopotrivă, un strigăt către Dumnezeu şi către lume. Sunt o sinteză a gândirii, practicii şi tradiţiei creştine, care a izbucnit în imne şi povestiri într-o libertate pe care o parte a comunităţii româneşti a înţeles-o ca pe o legătură veşnică cu Dumnezeu.

Poate că, la judecata noastră ca neam, aceste texte vor avea un cuvânt de spus despre viaţa creştină şi credinţa românilor contemporani.