Forța binelui o copleșește pe cea a răului?

Ne plângem, întemeiat sau nu, de vremurile „foarte grele” pe care le trăim, de părutele lipsuri duhovni­cești și prigoanele ighemonilor (reali sau închipuiți), de scăderile preoți­lor și ale monahilor, de oculta omniprezentă și de conspirațiile globaliste, de țarcul ideologic și însemnarea cu pecetea lui Antihrist, de câte și mai câte... Dăm vina, mai ales, pe democrația de import, pe UE și NATO, pe Occident în ansamblul său, pe multinaționale și atei, pe piața liberă (inclusiv cea a ideilor), dar și pe sistemul confesional concurențial, deschis oricărui rezultat... Rezumând, aruncăm vina pe tot ce mișcă în afara sferei noastre de buni români și ortodocși de nota 10, arătând cu degetul lumea secularizată care ne fură sufletul (deși nu crede în existența lui), însă ne umple stomacul.

Iată ce ne scrie un mare sfânt al Bisericii Una: „N-ar mai fi nevoie de discursuri dacă viața noastră ar străluci desăvârșit. N-ar mai fi nevoie de învățători dacă am face să fie văzute faptele noastre bune. N-ar mai exista nici un păgân dacă am fi noi creștini adevărați”. Dragi cititori, aceste rânduri nu sunt ale părintelui Arsenie Boca (nici nu a fost canonizat), nici ale Sfântului Luca al Crimeii și nici ale Sfântului Nectarie de la Eghina, toți trăitori ai secolului 20. Ele sunt scrise acum 1.700 de ani și aparțin Sfântului Ioan Gură de Aur (Omilia a X a, la 1 Timotei), care a văzut în Bi­zanțul simfonic de odinioară, la fel ca și noi astăzi, că lucrurile nu mergeau așa cum ar fi trebuit. Însă cum procedează Sf. Ioan Hrisostom? Azvârle vina pe condițiile grele din exterior, pe „greaua moștenire”, pe răutatea lumii? Sau pune diagnosticul precis, dar dureros: nevrednicia noastră ca trăitori ai Evangheliei, ca următori ai lui Hristos și ai Apostolilor! Așadar, meciul se joacă pe terenul nostru sufletesc și comportamental, mai întâi de orice. Atunci când lumea a fost ostilă, rea cu adevărat, Hristos a scos la îna­intare mucenicii - acele făpturi umane eterice, neînfricate, care s-au aruncat direct în paloșul gâdelui... Sau au mucegăit în temnițele roșii, sau au luat calea lacrimilor și a exilului, sau le-a fost tăiată familia până la ultimul copilaș. Mii și mii de cazuri, Sinaxarul e plin ochi de ei, din toate timpurile și din toate locurile.

Dar ce ne spune, în esență, Hrisostomul cel dulce grăitor? Că noi facem jocurile, că de comportamentul nostru de creștini atârnă soarta lumii. Mai mult, din pricina nevredniciei noastre am ajuns să umplem văzduhul cu vorbe („nu ar mai fi nevoie de discursuri”, zice el, cel mai mare orator al Bisericii!), am ajuns să ne sprijinim pe învățători în loc să ne bizuim pe faptele noastre, care ar vorbi de mii de ori mai convingător. Și, în fine, nu ar mai exista atei/păgâni dacă noi am fi creștini adevărați, adică dacă am lucra binele, adevărul și credința împrejurul nostru. Așadar, lumea devine bună prin contaminarea cu binele din noi, creștinii, ea se schimbă prin blânda cucerire duhovnicească aplicată constant și ferm, pas cu pas, om cu om, suflet cu suflet - ca o maree irezistibilă a harului.

De ce ne plângem, în concluzie? Dar de ce nu trăim conform cre­dinței noastre, în acord cu idealurile de mântuire lăsate nouă de Hristos? Ne împiedică cineva, cu adevărat? Ne prigonește vreo instituție a statului în așa fel încât să tăcem rușinați sau să ne luăm câmpii rapid? Ne urmărește careva faptele și vorbele despre care începem de pe acum să dăm socoteală? Ne blochează vreo entitate dorința de a face bine în jur? Ne deturnează careva de la milostenie, de la buna- cuviință, de la sprijin acordat aproapelui? Dar de la rugăciunea de seară? Cine, din afară, ne împiedică să fim buni? Mai buni decât eram ieri, acum un an, sau zece? Cine ne obliterează creșterea duhovnicească, progresul spiritual?

Nu, dragii mei, nu... Nimeni nu ne cere nimic în plus, nimic în minus - cu adevărat. Noi suntem cei care punem ștacheta, noi trecem pe sub ea și tot noi găsim scuze s-o ignorăm de-a dreptul. Dar haideți să avem bărbăția sufletească de a recunoaște asta, spre îndreptare. Și, în plus, să ne asumăm vorba în­țe­leaptă a Psalmistului: „Depărtează-te de rău și fă binele!” (Ps. 36, 27). Adică nu ajunge să nu săvâr­șești tot răul pe care ai putea să îl comiți, ci trebuie să treci la un nivel superior, acela de a face tot binele de care ești în stare. Observați că sunt excluse jumătățile de măsură!

Închei această scurtă meditație cu un citat dintr-un sfânt de secol 5, Grigorie cel Mare, Episcopul Romei, care ne lasă un testament scurt și precis: „Orice predicator să se facă auzit mai mult prin fapte, decât prin vorbe” (Regula pastoralis III, 40). Uluirea e totală: până și predicatorii trebuie să vorbească, dacă vor să fie convingători, prin faptele lor!

Darămite noi, aceștia mai mici și în fapte, și în vorbe...?