Forţă şi justiţie

Osama bin Laden a fost eliminat. Lumea a răsuflat uşurată. Teroristul numărul 1 nu mai este. Suntem însă într-o lume mai sigură fără el? Va fi uciderea lui un exemplu suficient de puternic pentru a descuraja terorismul? Eu cred că nu. Pentru că întregii poveşti îi lipseşte o dimensiune fundamentală: justificarea publică.

Nu este vorba despre îndreptăţirea Statelor Unite de a proceda într-un fel sau altul cu cel acuzat a fi responsabil pentru cel mai mare atac terorist din istoria Americii. Pentru americani, neutralizarea lui Bin Laden era o chestiune de onoare şi de securitate naţională, dar modul în care a fost dusă până la capăt această operaţiune nu are cum să nu lase un gust amar. Poate de aici şi reticenţa autorităţilor americane de a publica fotografiile cu cadavrul şefului Al-Qaeda.

Gustul amar este legat de absenţa unui proces public prin care s-ar fi dovedit dincolo de orice dubiu vinovăţia acestuia. Simpla eliminare fizică a şeicului terorii nu va aduce mult-aşteptata linişte americanilor. Din contră, va polariza şi mai mult sentimentele antiamericane şi va pune pe picior de egalitate metodele teroriştilor cu metodele legitime ale statelor de combatere a terorismului. Mesajul pe care îl transmite această operaţiune specială încununată de succes este că forţa învinge întotdeauna. Ce contează este să fii mai puternic. Să reuşeşti tu să îţi elimini cu orice preţ mai înainte adversarul. Or, acest mesaj nu face decât să îi ambiţioneze pe terorişti să fie şi mai îndrăzneţi, şi mai lipsiţi de scrupule, şi mai încrâncenaţi. Nu mai vorbim de ce este legitim, ce este drept, vorbim doar de cine este mai puternic. Iar logica puterii armate este o logică a terorii care te aruncă inevitabil într-o spirală a violenţei din care nu poţi ieşi decât dacă elimini complet toţi adversarii, ceea ce nu este niciodată posibil, pentru că pe măsură ce elimini unii dintre adversari, însuşi actul eliminării lor naşte alţi noi adversari şi tot aşa, la nesfârşit.

Sunt puţine posibilităţile de a ieşi din această capcană a violenţei generată de puterea discreţionară. Pe plan lumesc, soluţia a fost ponderarea puterii armate prin puterea legală a unei ordini de drept în care forţa este supusă legii şi violenţa este limitată de legitimitate. Atunci când armele vorbesc, legile tac. Iar atunci când legile tac, nimeni nu mai poate să spună cine are dreptate. Şi atunci răul se transformă în bine şi binele devine rău. Teroristul devine martir şi poliţistul ucigaş. Or, tocmai pentru a nu se ajunge aici, ar fi trebuit un proces în care, în faţa lumii întregi, să se arate cu probe indubitabile cine este cel bun şi cine este cel rău, în aşa fel încât chestiunea să fie încheiată complet. Fără un proces desfăşurat conform principiilor unui stat de drept, chestiunea terorismului va fi doar suspendată, şi nu încheiată, suspendată până când teroriştii vor recăpăta ceva putere. O judecată publică într-un proces imparţial ar fi arătat lumii întregi că dreptatea învinge întotdeauna, şi nu forţa. Că terorismul nu este altceva decât o formă de a impune tiranic viziunile proprii asupra unor oameni care nu le acceptă.

Din păcate, acest prilej a fost ratat. Şi e păcat, pentru că prin acest proces Statele Unite ar fi demonstrat încă o dată faptul că puterea lor nu e doar expresia unor accidente istorice, ci expresia alegerii libere a unui sistem de guvernare în care dreptatea şi justiţia justifică forţa, şi nu invers. Să sperăm însă că, fie şi aşa imperfectă cum a fost, această acţiune va conduce totuşi la evitarea unor noi tragedii şi poate chiar la sfârşitul stării de tensiune din Afganistan, unde se află şi soldaţii noştri pentru care ne rugăm să se întoarcă teferi cât mai curând în ţară.