Fragili, urcând pe scara fericirii

În duminica a IV-a din Postul Paştelui se citesc, în cadrul Sfintei Liturghii, două pericope evanghelice, Marcu IX, 17-32 şi Matei IV, 25; V, 1-12. Ziua este cunoscută ca Duminica Sfântului Ioan Scărarul, modelul şi îndemnul marelui părinte sinait din secolul VII, Scara dumnezeiescului urcuş (opera sa de referinţă), fiind o pildă pentru ascensiunea noastră către Dumnezeu în perioada Postului Mare, dar şi în restul vieţii noastre.

Cu trei săptămâni înainte de praznicul Învierii Domnului, imaginea treptelor domină această duminică şi ne îmbie la o serie de întrebări legate de urcuş sau... coborâre, în orice caz, la dinamismul şi forfota pelerinilor pe scara vieţii duhovniceşti. Spuneam mai devreme că este o duminică în care ascultăm două fragmente scripturistice şi, în plus, se face şi pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Există o legătură între cele trei modele propuse de Biserică, o legătură ce derivă din unitatea cultului, a Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiţii. Este nu doar clar, ci şi de aşteptat ca mesajul Bisericii, indiferent cum este el exprimat, dincolo de propovăduitor, mai mult decât orice diferenţiere ce ţine de timp sau spaţiu, să fie unul care trimite spre Dumnezeu. Astăzi avem trei idei forţă: fragilitatea credinţei, chemarea la fericire şi scara. Luate exact în această ordine, putem vedea, în infinite chipuri, oglinda vieţilor noastre.

Nu suntem noi cei care alergăm spre Dumnezeu cu feluritele noastre jalbe, desfăcând în faţa tronului ceresc tolba nenorocirilor care ne chinuie zilnic? Nu suntem noi cei care, înainte de a ajunge la Biserică, încercăm şi în alte părţi vindecare, îmbogăţire, linişte etc., apelând în ultimă instanţă şi la mila Celui de Sus, aşa cum şi părintele bietului copil apelase la vraci, medici şi apostoli (Marcu IX, 18)? Şi nu ne strigăm în faţa icoanei credinţa noastră, udând cu amarul nostru chipurile mângâietoare ce ne ascultă? Atunci, ne asemănăm nefericitului tată al tânărului demonizat (Marcu IX, 17-32).

Şi nu ţintim noi spre fericire? Nu ne asemănăm cu acele mulţimi care "mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan" (Matei IV, 25), căutând, fiecare în parte, "rezolvarea" suferinţei personale. Ajunşi în faţa Tămăduitorului nostru ni se spune că fericirea se construieşte aici pe pământ, în relaţia cu ceilalţi, având ca materiale de edificare milostenia, bunătatea, delicateţea, răbdarea şi, mai ales, smerenia. Nu reuşim să le facem pe toate, ne mai încearcă mândria, mai uităm să ne plângem păcatele, suntem aspri cu cei din jur, nu-l credem pe cel ce suferă de lipsuri, adică ridicăm un lăcaş, hai să-i spunem o chilie... sau palat, cine poate şti?, dar care, indiscutabil, are fisurile sale. Nu suntem perfecţi, nu suntem imaculaţi, deşi în scaunul spovedaniei ne mai găsim să zicem uneori "nu am făcut rău nimănui". Cu alte cuvinte, suntem pe diferite trepte, niciodată doi pe aceeaşi, toţi străduindu-ne (sau nu) să urcăm cât mai aproape de vârful scării, să nu-L "obligăm" pe Dumnezeu să Se coboare prea mult spre nevrednicia noastră şi să întindă braţul Său părintesc pentru a ne ridica la Cer. Este foarte important să ştim că nu doar mântuirea se obţine "cu pasul", treptat, cu sudoare, cu dorinţă manifestată prin efort. Orice deziderat devine realitate doar dacă este unul binecuvântat de duhovnic, este asumat ca vocaţie şi pregătit cu rostuire. Nu peste noapte, nu printr-un act magic, fără a "forţa" minunea, ci mai degrabă cu tărie şi conştiinciozitate. Zâmbetul este brăzdat cu lacrimi amare uscate.