Fratele cel mare

Un om avea doi fii" - aşa începe una dintre cele mai cunoscute pilde din Sfânta Scriptură, consemnată de Evanghelia după Luca în capitolul 15. Drama unui tată se consumă între plecarea şi reîntoarcerea fiului cel tânăr şi atitudinea plină de reproşuri a fiului cel mare. Primul îşi cere partea de avere, părăseşte casa şi îşi consumă demnitatea departe de familia sa. Fratele său rămâne acasă, îşi ascultă tatăl şi îndeplineşte toate cerinţele unui fiu-model. Nu-l impresionează plecarea fratelui său, el rămâne fidel părinţilor. După un timp, fiul cel mic se reîntoarce acasă ruinat, dar sincer în regretele pe care le exprimă în faţa părintelui. Urmează o scenă emoţionantă, Mântuitorul descriind bucuria tatălui de a-şi reprimi fiul. Dacă pilda s-ar fi încheiat aici, am fi vorbit doar despre puterea şi iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. Dar apare fratele cel mare, care se întorcea de la câmp. Nu suportă atmosfera de sărbătoare din casa care îşi reprimea unul dintre fii. Începe să se compare cu fiul risipitor şi devine un contabil care îi raportează tatălui cât de ascultător a fost şi cât de puţine a primit. De fapt, transformă relaţia tată - fiu în cea de patron - angajat. Era de vină doar invidia fratelui cel mare? Cred că Mântuitorul a dorit să arate neputinţa noastră de a ne iubi fraţii. Nu ne mulţumeşte statutul de fiu, vrem să fim singurul fiu. Constantin Noica, meditând la această pildă, afirma că "toată viaţa noastră morală încape aici, între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim sau ne păstrăm şi ne împietrim inima? E rău să nu asculţi, dar e la fel de rău să ştii că asculţi - şi să ţii minte".

Am întâlnit de multe ori reticenţa tinerilor în a se apropia de Biserică. Spaţiul eclesial este văzut de ei ca unul plin de restricţii, un demolator al libertăţii. Poate că aceşti tineri, atunci când au încercat uşa Bisericii, s-au întâlnit cu "fratele cel mare", un canonist care le-a explicat câte a făcut el ca să fie în casă. În faţa lui, tu încă nu meriţi să fii casnic. Fratele cel mare este "credinciosul închizitor", care se substituie lui Dumnezeu şi începe să decidă cine merită şi cine nu este vrednic să fie în Biserică. Virtuţile lui, recunoscute de toată lumea, dau greutate diplomei de infailibil dogmatist. El vrea cu orice chip să-L "apere" pe Dumnezeu de cei depravaţi. Ştie, dar nu poate înţelege de ce Mântuitorul a cinat cu vameşii sau de ce spunea că a venit pentru cei păcătoşi. Pentru el, cel care a plecat din Biserică nu mai poate fi recuperat, îl tratează cu milă, dar nu-i mai dă nici o şansă. Priveşte indignat şi superior spre cei care trăiesc o criză tranzitorie, rostind sentenţioasa exclamaţie: "Ce-au ajuns!" Spre deosebire de cei dezorientaţi, el crede că şi-a găsit locul. Nu i se poate reproşa nimic, a fost atent să nu greşească.

De fapt, el nu este impresionat de iubirea tatălui, pe care nici nu o cunoaşte. Mai importantă este îndeplinirea unei obligaţii morale şi sociale: ascultarea faţă de părinţi. Lumea trebuie să ştie că el a rămas în casă, că este un exemplu de ascultare şi, foarte important, este mult superior fratelui său, un adevărat rispitor. Trăieşte din comparaţii şi refuză să intre în casa unde Dumnezeu cheamă pe cei păcătoşi.

Evanghelia nu ne spune cum s-a încheiat discuţia dintre fiul cel mare şi tatăl său. Poate pentru că acest fragment evanghelic se citeşte "în casă", unde sunt cei mai mulţi "fraţi mai mari". Este un îndemn pedagogic să pornim în viaţă de unde ne-a lăsat pilda şi să nu repetăm greşeala neiubirii semenilor.

Şi dacă ne este greu să trecem peste orgoliul de a sta la masă cu toţi "risipitorii" să ne gândim la drama tatălui din Evanghelie. Îşi iubea la fel fiii. Nu a rostit nici un cuvânt de mustrare atunci când fiul care i-a cheltuit averea s-a reîntors. Putea să-i dea o lecţie dură. În faţa reproşurilor fiului cel mare, rămâne acelaşi părinte care are puterea să spună "toate ale mele sunt ale tale". Să nu dispreţuim iubirea părintească!