Frumosul a salvat lumea

Deja. Numai, nu avem ochi să Îl vedem. Poate doar copiii, cărora, azi ca şi nouă altădată, li se pare firesc ca Moş Crăciun să alerge de colo-colo prin zăpada stelelor, să mai aibă acea prospeţime a retinei prin care lumea să li se înfăţişeze aşa cum e: atinsă de Duh, chemată de Cuvântul întrupat la dialog inepuizabil, comunicare-comuniune, dialog al Iubirii, al Vieţii.

Noi, cei care ne trezirăm încărcaţi de zile, ne zbatem să ţipăm că trăim într-o lume urâtă, "putredă", plină de "stârvuri", dăm viermelui descompunerii să foarfece cuvinte în experimente subrealiste, doar-doar nu ne-o mai sfredeli carnea, şi sufletul, şi mintea... căci pentru noi sunt acestea nu un tot unitar, ci cutiuţe fără vreo legătură între ele sau cu ceva de dincolo de ele, cerându-şi fiecare partea, dar primind-o, chipurile, separat, cum primesc borcanele etichete în cămara unei gospodine: dulceţurile la dulceţuri, murăturile la murături...

Nu aşa, nu aşa vom fi capabili să observăm vreodată frumuseţea din noi şi din afara noastră.

Nici zăpăcindu-ne cu tone de teorie ne vom forma vreodată gust şi judecată estetică. A fi la curent cu mărturii ale gândirii secolelor trecute şi cu note din cugetarea contemporană în marginea problematicii Frumosului nu garantează nimic, cum nu-ţi poţi deprinde gândirea să opereze logic răsfoind tratate de logică, nici conştiinţa să facă opţiuni etice după lecturi sterile din filosofi poate depăşiţi dar care la vremea lor şi-au bătut capul cu teme majore ale existenţei proprii.

Frumuseţea, ca şi Viaţa, se descoperă şi se trăieşte pe cont propriu, cum pe cont propriu se descoperă şi se trăiesc toate cele care contează pe lumea asta. Fireşte, nu e de înţeles de aici că solipsismul ar fi alternativa viabilă la încâlceala şi confuzia rezultând din degringolada îndoctrinării cu de toate pentru toţi. Departe de aşa ceva, a trăi pe cont propriu, până la urmă, Realul, cred că înseamnă a fi conştient de imposibilitatea drumului înapoi, spre binecuvântata inconştienţă-inocenţă a copilăriei, şi a înainta pe singurul drum rămas, al rafinării stării de conştienţă, şi al cuprinderii în conştiinţa proprie a cât mai mult din toate câte sunt, până la urmă a cât mai mult din ceea ce Este.

Trăitor între oameni, dacă nu ai răspuns vreunei vocaţii a ascezei, a solitudinii, lumea, aşa cum e, ţi-e singura şansă de a-ţi lărgi conştiinţa. Iar tu, ca parte a lumii, poţi să o faci mai frumoasă prin frumuseţea ta, poţi să-i creezi contextul în care ea însăşi să devină ceea ce este chemată să fie, prin cuvântul tău dătător de viaţă, sau poţi să-ţi îndepărtezi cuvântul de Cuvântul care învie şi poţi să-l faci cuvânt care otrăveşte, distruge, ucide. Poţi crea frumuseţe sau poţi distruge frumuseţea prin cuvânt, prin gest, prin atitudine. Frumosul e unul singur şi esenţa Lui e inalterabilă, dar frumuseţea e funcţie a libertăţii viului de a tinde spre viaţă, iar dacă nu ştii să o întâmpini cu delicateţea primilor fulgi care întind pe pământ văl diafan, nu te mira că sub apăsarea cuvintelor tale frumuseţea strivită începe să moară.