Frumuseţe şi priveghere la Vovidenia

Din calea cea mare care duce către Mănăstirea Neamţ se iveşte între brazi un drumeag şerpuind printre fâneţe înflorite în anotimpul călduros şi garduri de brad către Schitul Vovidenia. Un loc nu prea îndepărtat de Lavră, ca topos al retragerilor duhovniceşti pentru călugării de odinioară, aflaţi în calea răutăţilor şi a furtunilor. Când norii se adunau şi se auzea bătăi de tunuri ori tulburare de răscoale, monahii alegeau drumul codrului, trăindu-şi zilele în rugăciuni şi smerenie, numărând boabele de metanii şi privind trecerea soarelui peste înălţimile cerului într-o discreţie specifică paginilor Filocaliei şi Patericului.

Când vremurile se linişteau, călugării nemţeni se retrăgeau în colibe, mai ales în vremea postului Păresimilor, priveghind îndelung aidoma monahilor din Ţara Sfântă despre care amintesc lecturile tulburătoare ale perioadei Triodului.

Din obştea cea mare a Neamţului s-a întâmplat periodic câte un exod către ţinuturile liniştei, aşa cum a fost înfiinţarea Schitului Sihăstria, din poiana lui Atanasie, ori a schiturilor Pocrov şi Vovidenia din vatra mănăstirii.

Vovidenia, numită cândva şi Schitul Slătiorul, după un izvor de slatină (apă sărată) aflat în preajmă, a fost afierosit Celei mai curate decât strălucirile soarelui, dar şi Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei. Devenise încă dintru începuturile fiinţării sale un lăcaş al asprelor rânduieli, cu monahi buni, sihaştri, râvnitori întru cele ale înălţării sufletelor, aşa încât viitorul episcop al Romanului, Ioanichie, care ucenicise acolo, s-a simţit dator să zidească o biserică ca ofrandă Celui Preaînalt şi smerită recunoştinţă pentru exemplul cel bun întâlnit în tinereţile sale.

Trei veacuri şi mai bine, micuţa chinovie a Vovideniei şi-a purtat prin lume misiunea, învăţându-şi fiii şi amintindu-le permanent de Cer şi de înălţimile Taborului. Călugării nu vorbeau prea mult, petrecând mai ales în rugăciuni şi cântări, în privegheri şi osteneli bineplăcute Domnului. Pentru înaltul rol duhovnicesc şi ctitoriile care au prins contur în timp, Vovidenia a dobândit o cvasiautonomie după cum amintesc cronicile mănăstireşti şi hrisoavele binefăcătorilor.

Fără să-i cunosc atunci în detaliu istoria strălucită, Vovidenia a devenit încă din urmă cu vreo 30 de ani un loc al sufletului meu. Trebuie să mărturisesc că una dintre bucuriile de pe vremea când eram elev la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi mai apoi monah în obştea nemţeană, era aceea pe care o simţeam urcând aleea dintre brazi ce duce spre Vovidenia. Îmi plăceau locurile pentru frumuseţea lor paradiziacă şi biserica mare a schitului pentru monumentalitate, dar şi pentru veşmântul pictural care o împodobeşte. Era o bucurie, zic, să mă aflu în mijlocul naturii din preajmă, să văd primăvara pajiştile înverzind îndată după topirea zăpezilor, vara să simt mirosul fânului de curând cosit, toamna admirând paleta de culori a frunzelor pădurii, iar iarna troienind cărările şi năpădindu-ne amintirile.

Încet, încet, aproape fără să-mi dau seama, istoriile mai vechi şi mai noi m-au fascinat în mod total şi am căutat mereu să le adun într-un tom pe care l-am închinat schitului.

La începuturile uceniciei mele am avut prilejul să-i însoţesc pe patriarhul Teoctist, Mitropolitul Daniel al Moldovei, episcopul Eftimie al Romanului, arhimandritul Sofian Boghiu, părintele profesor Alexandru Ciurea, ierod. Vitalie Danciu şi câţiva părinţi nemţeni pe drumul de la Mănăstirea Neamţ spre Vovidenia. Erau seri splendide de vară, cu cer înstelat, în mireasmă de răşini şi flori de câmp. Patriarhul Teoctist se oprea din loc în loc şi ne vorbea despre trecute vremi când urca, ca novice, aceeaşi cale cu năzuinţele cele sfinte. Când ne apropiam de schit, patriarhul îşi amintea de căsuţele monahilor dărâmate între timp, de bunătatea egumenului Tihon Poiată, de loc de dincolo de Prut, primitor şi milostiv, ca Avraam odinioară.

Glasul patriarhului răsuna asemeni unui clopot de argint. Erau mărturiile unei vremi îndepărtate, cu atât mai preţioase pentru faptul că veneau de la un ierarh care povestea la vârsta de mai bine de 80 de ani ceea ce se petrecuse la 15 ani. Pe chipul patriarhului era o lumină care izvora dinlăuntrul şi-i inunda pe toţi cei aflaţi lângă sine. În cele două săptămâni cât a poposit atunci la Neamţ, patriarhul a urcat de mai multe ori la Vovidenia, mai ales seara târziu, la ceas de priveghere. Cuvintelor patriarhului le-am asociat altele, spuse de călugării nemţeni, în special amintirile şi însemnările preţioase ale regretatului arhidiacon profesor Ioan Ivan.

Informaţiile strict istorice s-au aşezat în pagină şi s-a încercat întocmirea unui pomelnic al egumenilor (aproape complet) actualizat până în vremea noastră.

De Schitul Vovidenia şi-au legat numele numeroşi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, între ei mitropolitul Visarion Puiu, care a restaurat biserica cea mare şi a construit din fondurile Mitropoliei Bucovinei o casă drept reşedinţă, de asemeni a plantat pe alee mulţi brazi şi a dorit, după cum reiese dintr-o corespondenţă cu patriarhul Nicodim Munteanu, să fie îngropat la Vovidenia, pregătindu-şi din vreme o placă funerară dăltuită în marmură. Mitropolitul nu avea de unde şti că vremurile îi vor fi ostile. În timpul exilului său departe de ţară, episcopii Partenie Ciopron, Atanasie Dincă, Pavel Şerpe, Emilian Antal, Eugeniu Laiu Suceveanul ş.a. slujeau periodic în biserica schitului într-un răstimp furtunos, când se încerca marginalizarea Bisericii în viaţa societăţii româneşti.

Evlaviosul episcop Gherasim Cucoşel a fost pentru scurt timp egumen la Vovidenia, iar părinţii Petroniu Tănase, Benedict Ghiuş, Haralambie şi Vasile Vasilache, Ghenadie Niţoiu, Demostene Tebeica, Nifon Corduneanu, Iosif Gabor, Clement Schipor şi alţii şi-au înscris numele printre ctitorii şi prietenii schitului.

L-am aflat de multe ori pe părintele egumen, dăruitul arhimandrit Mihail Danieliuc, în haine de lucru, amestecându-se printre fraţii ascultători, identificându-se într-un mod total cu istoria şi năzuinţele locului şi ale obştii sale. N-a răspuns la potrivnicii, a purtat în smerenie veşmântul umilinţei, cum şade bine unui călugăr, deşi haina vieţii sale este bogat împodobită cu nestemate şi virtuţi primite în dar de la Domnul.

Vovidenia este un loc al revărsărilor celor bogate ale Duhului Sfânt. Călugării creştini, oriunde se află, se duc într-o călătorie interioară în căutarea frumuseţii.

O astfel de frumuseţe se întâlneşte şi la Vovidenia, în schitul cel minunat închinat Împărătesei Cerurilor. Luminat de razele unei stele strălucitoare, schitul împrăştie în juru-i parfumul veşniciei şi îndeamnă la elevaţie spirituală, în şoaptele rugăciunilor neadormite ale călugărilor de veacuri.