Frumuseţea credinţei

Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă" (Matei 17, 20).

Pentru puţina noastră credinţă, stăm şi privim la munţii vieţii noastre, fără a-i putea clinti din loc... şi apoi devenim frustraţi de neputinţa noastră.... devenim nemulţumiţi şi îi reproşăm lui Dumnezeu lipsa de ajutor şi faptul că noi suntem credincioşi şi El nu ne ajută... dar de fapt noi nu ne dăm seama că ne numim credincioşi fără a avea credinţă, că ne numim fii ai lui Dumnezeu, fără a crede în El... "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?" (Matei 17, 17).

Uneori ne trăim viaţa fără să vedem frumuseţea credinţei, fără să înţelegem că de fapt credinţa este esenţa vieţii adevărate.

Credinţa este cărarea Împărăţiei, este drumul spre mântuire, este oaza de linişte a sufletelor noastre. Frumuseţea credinţei o regăsim în puterea noastră de a muta muntele din loc. Drumul credinţei este drumul mântuirii sufletelor noastre, un drum greu, dar frumos! Acest drum se află în faţa noastră, dintotdeauna ne-a aşteptat să îl aflăm... trebuie doar să îndrăznim: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).

Uneori, necredinţa noastră ne prăfuieşte drumul spre mântuire, iar noi, de frică, ne ascundem după muntele ce aşteaptă să fie mutat... De ce ne este frică să credem? De ce credinţa noastră este atât de efemeră? Privesc în jur, în speranţa că voi găsi răspuns la întrebare... ecoul întrebării mele se sparge de chipuri de necredinţă, văd în jurul meu oameni grăbiţi, prinşi în vârtejul agitaţiei cotidiene, care au uitat să creadă... sau poate nu au crezut niciodată... Văd oameni trişti cu măşti fericite şi văd copii fericiţi cu chipuri triste. Aud clopotul unei biserici... fiecare bătaie pare a fi petala unui trandafir care se desface... bătaie cu bătaie... petală cu petală... îi văd pe credincioşi venind, ca nişte albine dornice să ajungă la trandafir... Vin în biserică, se roagă, iar apoi pleacă, lăsând în urma lor credinţa... De ce oare avem credinţă doar când suntem în biserică? De ce credinţa noastră dispare odată ce clopotul a încetat să mai bată? De ce vrem să ne asemănăm cu fariseii? Pentru că suntem orbi şi surzi... pentru că nu realizăm că această cale, a credinţei, se găseşte în sufletele noastre... Această cale poartă numele Iisus Hristos: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa..." (Ioan 14, 6). Iisus stă şi bate la uşa sufletului nostru. El bate în taină şi aşteaptă să-I deschidem, pentru a ne călăuzi pe calea credinţei şi a mântuirii. Ar trebui să ne trezim din somnul cel de moarte şi să desferecăm lacătele ruginite ale sufletelor noastre... şi să-I deschidem uşa Mântuitorului. Să-L lăsăm să intre în vieţile noastre, să-I cerem ajutorul, să-L rugăm să ia vălul necredinţei după bieţii noştri ochi, precum orbii din Evanghelia după Matei: "După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: "Credeţi că pot face lucrul acesta?" "Da, Doamne", I-au răspuns ei. Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: "Facă-vi-se după credinţa voastră!" (Matei 9, 28-29).

Eu I-am cerut de mult ajutorul... şi acum admir frumuseţea credinţei... o admir în drum spre muntele meu, care aşteaptă să fie mutat. Pe drum am avut coborâşuri şi urcuşuri grele..., dar nu am fost niciodată singura: Iisus a fost şi este alături de mine, pe această frumoasă cărare a Împărăţiei numită credinţă.

" Uneori, necredinţa noastră ne prăfuieşte drumul spre mântuire, iar noi, de frică, ne ascundem după muntele ce aşteaptă să fie mutat... De ce ne este frică să credem? De ce credinţa noastră este atât de efemeră? Privesc în jur, în speranţa că voi găsi răspuns la întrebare... ecoul întrebării mele se sparge de chipuri de necredinţă, văd în jurul meu oameni grăbiţi, prinşi în vârtejul agitaţiei cotidiene, care au uitat să creadă... sau poate nu au crezut niciodată..."