Fundamentalismul

Ori de câte ori se mai întâmplă o grozăvie prin lume, fantoma fundamentalismului începe să fie agitată cu putere. Recentul carnagiu norvegian nu face nici el excepţie de la această regulă de aur a analizei de presă dedicate masacrelor, atentatelor, genocidelor oriunde s-ar întâmpla şi oricine le-ar comite. În acest caz însă, marota fundamentalismului a atins note ridicole. În primele momente după difuzarea ştirilor privitoare la explozia din faţa guvernului norvegian, o armată de comentatori au afirmat cu certitudinea infailibilă a atotpriceperii lor că este vorba de, bineînţeles, suspectul de serviciu numărul unu al tuturor atentatelor teroriste: fundamentalismul islamic.

După publicarea fotografiilor cu suspectul arestat de poliţia norvegiană, şi după descoperirea identităţii sale din mediile virtuale, unde respectivul publicase deja un manifest-interviu-jurnal de 1.500 de pagini, comentatorii au avut un moment de derută, dar s-au repliat rapid schimbând doar un atribut, neesenţial în opinia lor. Nu este vorba de fundamentalismul islamic, ci de fundamentalismul creştin antiislamic, un răspuns previzibil la fundamentalismul islamic, care de mult mocnea şi ale cărui izbucniri fuseseră profeţite de mult de aceşti corifei ai anti-fundamentalismului.

Evident că motivaţiile reale ale acestor acte abominabile nu au nici o legătură cu creştinismul, aşa cum motivaţiile teroriştilor "arabi" nu au legătură cu islamul. Dar a ataşa eticheta de fundamentalism creştinismului era o ocazie mult prea preţioasă pentru a nu fi speculată. În spatele acestei retorici se află însă o anumită gândire care identifică în religie sursa oricărui fanatism şi echivalează subtil orice aderenţă religioasă cu fundamentalismul. Dar acest tip de retorică nu face altceva decât să asocieze sofistic apartenenţa religioasă profesată explicit sau nu de anumiţi indivizi cu actele lor reprobabile. Această asociere este apoi extinsă asupra totalităţii motivaţiilor şi comportamentului acelor indivizi. Într-un final se trage concluzia că religia i-a făcut să facă ce au făcut.

Raţionamentele de felul acesta ignoră însă suveran faptul că un om religios, pentru care religia nu este exclusiv o moştenire culturală sau un semn de identificare etnică, socială sau politică, un asemenea om nu ar comite niciodată acte de barbaria celor pe care le săvârşesc teroriştii. A omorî indistinct oameni nevinovaţi doar pentru că vrei să susţii o idee, o viziune, un adevăr nu are nici o legătură cu vreun sentiment religios, ci din contră, este simptomul unei gândiri profund nereligioase, în care oamenii sunt o masă de manevră pe care oricine suficient de "puternic" o poate folosi pentru a-şi atinge scopurile. Este o negare a voinţei lui Dumnezeu şi a proniei divine. Teroristul îşi asumă el cu de la sine putere schimbarea lumii, uzurpând astfel voinţa lui Dumnezeu şi încălcând poruncile Sale. Aceşti oameni nu se raportează niciodată fundamental la Dumnezeu, ci doar la propriile lor interese şi dorinţe. Ei se folosesc de retorica religioasă exact aşa cum se folosesc şi de arme şi explozibili, doar pentru a-şi face voia lor. A te raporta la Dumnezeu în mod fundamental înseamnă a-L lăsa să lucreze în lume conform voinţei Sale, a nu judeca tu lumea, ci a accepta că El stabileşte cine trăieşte şi cine moare. Un om care îl mărturiseşte în mod fundamental pe Dumnezeu nu are nevoie să îi constrângă pe alţii pentru a dovedi justeţea poziţiei sale. Prin însuşi comportamentul său, făcând ascultare de Dumnezeu şi de poruncile Sale, el mărturiseşte adevărul credinţei sale.

Pentru lumea modernă un om care ascultă mai întâi de Dumnezeu şi mai apoi de raţiunile lumeşti este un fundamentalist, pentru că afirmă, prin însăşi această ascultare, existenţa unui fundament al existenţei sale altul decât propriul sine. Dar acest fundamentalist nu ar comite niciodată un act împotriva voinţei lui Dumnezeu, nu ar lua viaţa, supremul dar dumnezeiesc, nimănui cu de la sine putere. Cel care face asta nu se numeşte fundamentalist, ci ucigaş. Iar cel care ucide şi nu se căieşte, ba chiar se laudă cu crima sa, arată că nu îi pasă de nimic, că nu are nici un fundament în afară de propria părere de sine şi că se aseamănă nu lui Dumnezeu, în care nici nu crede, ci aceluia care de la început a fost ucigaş de oameni.