Furt, piraterie, tâlhării…

Decât să dorm în tren, prefer să citesc. Mai ales între Iaşi şi Bucureşti, de pildă, în compania prietenului (critic literar) Ioan Holban, cel mai fidel cititor de presă cotidiană (şi nu numai) din câţi cunosc…

Corsarii minţii, vol. I, nu este, cum ne-am aştepta, un roman poliţist, ci o cercetare originală, amplă, documentată, beneficiară a unei prestigioase burse COPYRO.

Alexandru Dobrescu, critic literar încercat (din „şcoala“ consacrată de la revista „Convorbiri literare“), publicist incisiv, „buldozer“ al câmpului veleitarilor, îşi subintitulează excursul „Istoria ilustrată a plagiatului la români“ (editura Emolis). Dar nu e ilustrată! Constata cineva, gândindu-se la poze, grafică, flagrant-delicte ale „starurilor“…

Autorul s-a luat în serios, „accesând“, acribios, arhive biblioteconomice esenţiale, apelând la Biblioteca Centrală Universitară „Eminescu“, la Biblioteca Universitară „Blaga“ (Cluj-Napoca), la Biblioteca Academiei Române, precum şi la cărţi şi autori francezi, în principal, precum Marmontel, Academia Creatorilor Filozofiei, Roland de Chaudenay.

Avertismentul întreprinderii este scris cursiv-ludic, în cheie pitoresc-spectaculoasă, plagiatul fiind considerat ocupaţie veche (precum multe altele). „Accesibilă oricui, fără vreo discriminare, lumea plagiatului e, probabil, cel mai convingător exemplu de impecabilă funcţionare a principiilor democraţiei, căci se mişcă, în cuprinsul ei, cu drepturi egale, inşi de toată mâna: cerşetori şi oameni cu stare, derbedei şi persoane respectabile, săraci cu duhul şi minţi sclipitoare…“

Pornit la drum cu metodă, însoţit de „tovarăşi“ precum alpenştocul sau toiagul (nu şi… ciomagul), Alexandru Dobrescu e un erudit biograf al domeniului, un moralist în sens clasic. Calităţile stilistice ale autorului salvează de la ariditate plaja (incredibilă) de documente, în expunerea lor „întrucâtva cronologică şi oarecum tematică“.

Acest prim volum (de aproape 400 de pagini, format academic) însumă plagiatorii din afara câmpului beletristic (cronicari, savanţi, predicatori, jurişti, traducători). Al doilea va cuprinde literatorii dintre 1750 şi 1900, iar ultimele două vor fi dedicate „meseriaşilor din secolul trecut“.

E utilă o asemenea cercetare? Se întreabă, şăgalnic, autorul. Alexandru Dobrescu argumentează, concesiv, cu B. P. Hasdeu: „Operele originale sunt atât de puţine, şi chiar acele ce există sunt atât de bănuite, încât românii cei serioşi recunosc cu durere că originalitatea este mai mult o dorinţă, decât o realitate în literatura zisă naţională“.

Estimp, plagiatul continuă… Mă dedau la această „înfruptare“, cu ghilimele, totuşi, încheind cu gândurile scriitorului de acum două secole, huşeanul-basarabean Constantin Stamati: „Dar apoi cari dintre autorii lumei n-au fost plagiari ori compilatori, ca noi scriitorii români, s-au nu s-a(u) poveţuit cu acele ce au scris alţii înaintea lor, fără de Omir (Homer - n.n.) şi Moisi (Moise - n.n.), cari cu anticul lor geniu răspândesc şi pân-astăzi lumină tuturor cărturarilor lumei (…), aşa precum şi vechiul psalmist şi proroc David a înveţat pe om cum să se roage lui Dumnezeu…“.