Gala Galaction, preotul prozator cu „slove de aur“

Era ziua de 16 prier a anului 1879. Satul Dideşti din mult cântata zonă folclorică a Teleormanului tăcea molcum, ascuns în potopul de floare a copacilor, nu de mult înveşmântaţi de primăvara darnică.

Conacul cel straniu ce semăna mai mult cu o mănăstire, aflat la marginea aşezării, sub sprânceana codrului multisecular al Deliormanului, s-a umplut de lumină şi bucurie. Venise pe lume primul copil din cei şase ai familiei lui Nicolae Pişculescu, descendent dintr-o bogată familie de macedoromâni, şi a soţiei acestuia, Chiriaca Ostreanu, fiica preotului Constantin Ostreanu din Roşiorii de Vede.

Aşadar, se împlinesc astăzi 130 de ani de la naşterea lui Grigore Pişculescu - preot, profesor universitar, traducător, gazetar, eseist, memoralist, scriitor cunoscut în literatura română sub pseudonimul Gala Galaction.

A descoperit lumea fascinantă a literaturii în timpul anilor de liceu, perioadă în care a început să înnegrească multe pagini, încercând să-şi exteriorizeze simţămintele şi trăirile sale. Este perioada în care leagă o trainică prietenie cu Tudor Arghezi şi în care publică primele sale încercări literare. În vara lui 1898 Pişculescu face o excursie în frumoasa Moldovă, alături de un alt bun amic, Nicu Cocea. Un capitol cu totul special al acestei călătorii a fost vizita la mănăstirile nemţene, cu un popas deosebit la Mănăstirea Agapia.

În acelaşi an, Grigore a terminat liceul, înscriindu-se la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde va avea drept profesori nume celebre ale vremii: Titu Maiorescu, C. Dumitrescu-Iaşi şi alţii. Deşi trupeşte era prezent la cursuri, copleşit de viaţa tumultuoasă a Capitalei, studentul Pişculescu a rămas sufleteşte lipit de fascinanta viaţă monahală de la Neamţ. De aceea, după primul an de studenţie, în vacanţa de vară, va reveni în lumea de care s-a îndrăgostit, cea a călugărilor. Reîntors în Moldova, Grigore a călătorit nu numai fiziceşte prin marile mănăstiri şi schituri, ascunse de ochiul sfredelitor al pelerinului grăbit, ci a făcut adevărate pelerinaje şi prin lumea tainică a ideilor, a gândurilor, a frământărilor şi a preocupărilor oamenilor ce însufleţeau aceste tărâmuri de spiritualitate şi cultură - monahii.

Înapoiat la Bucureşti, va lua decizii neaşteptate pentru cei ce-l cunoşteau. A abandonat Facultatea de Litere şi s-a înscris la Teologie, cu dorinţa expresă de a se călugări. Bănuim că de această hotărâre nu a fost străin bunul său amic I. N. Theodorescu (Tudor Arghezi), care, în iarna anului 1899, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cernica, primind numele de Iosif. Grigore se pare că a ezitat după aceea. Deşi şi-a ales numele de călugărie, Galaction, văzut, spunea el, pentru prima oară într-o inscripţie pe un perete de la Mănăstirea Neamţ, totuşi Dumnezeu a avut cu el un alt plan. S-a căsătorit după câţiva ani, a terminat Facultatea de Teologie cu o licenţă magistrală - Minunea din drumul Damascului. Dornic de învăţătură, proaspătul licenţiat va pleca la Cernăuţi pentru a-şi desăvârşi studiile. Pişculescu avea doar 30 de ani şi devenise doctor în Teologie, cu un calificativ excepţional: „eminent cu unanimitate“.

Ministrul Culturii, Spiru Haret, l-a angajat inspector bisericesc pentru Eparhiile Râmnicului şi Argeşului. Această ascultare i-a oferit prilejul să umble pe căi nebătătorite, să cunoască oameni, locuri şi poveşti de viaţă impresionante, pe care apoi le-a scrijelit cu colţul inimii, înmuiate în călimara sufletului său iubitor de frumos, lăsând posterităţii opere memorabile.

În anul 1922, aflat în deplină profunzime artistică, Gala Galaction a fost hirotonit, confirmându-se astfel şi maturitatea sa duhovnicească. Concomitent va debuta în lumea universitară în calitate de profesor titular la catedra de Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chişinău, între anii 1926-1941, fiind şi decanul acesteia timp de doi ani, apoi profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti, între anii 1941-1947, fiind membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Bucureştilor din 1954.

După o viaţă atât de tumultoasă şi plină de împliniri, la data de 8 martie 1961 părintele Grigore Pişculescu va păşi spre bolţile veşniciei, după ce boala îi ţintuise trupul mai bine de cinci ani într-o stânjenitoare şi grea suferinţă.

În calitate de teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditaţii, conferinţe, predici. În conştiinţa Bisericii noastre dreptmăritoare, părintele Grigore Pişculescu rămâne mai ales prin contribuţia sa la traducerea Sfintei Scripturi, după textele originale ebraice şi greceşti, lucrare monumentală realizată între anii 1928-1934, alături de preotul profesor Vasile Radu.

Personalitatea preotului Grigore Pişculescu este uriaşă. A ştiut, în viaţa sa pământească, să fie slujitor fidel la trei altare - la cel sublim şi sfânt al Bisericii, la cel din şcoală, numit catedră, dar şi la altarul culturii româneşti.