„Gândeşte şi fă ce vrei“ - principiul interior al postmodernismului

Fericitul Augustin a notat una dintre cele mai controversate maxime ale Antichităţii atunci când a afirmat: „Iubeşte şi fă ce vrei!“. Folosesc cuvântul „controversat“ nu din cauză că vorbele acestea chiar ar fi astfel, ci din pricina discuţiilor pe care le-au stârnit. Deseori au fost înţelese drept un îndemn la desfrâu şi indolenţă, pentru că nu este nimic înţeles mai greşit decât dragostea. Fiecare om crede că ştie ce înseamnă, dar prea puţini o trăiesc şi o preţuiesc aşa cum se cuvine. O persoană care a ajuns să îşi iubească aproapele până la jertfelnicie poate face ceea ce vrea, pentru că voinţa sa se supune lui Dumnezeu şi este conformă cu voinţa Sa.

În zilele noastre, acest principiu a fost denaturat forţat, drept urmare a trei secole în care inimile oamenilor au fost dispreţuite şi batjocorite tot mai mult. Inima a devenit, pe rând, o ameninţare la adresa minţii, o zonă a sentimentelor incerte şi dăunătoare, un deşeu al gândurilor refulate. Mintea a ajuns suverană şi atotputernică. Lucrul acesta nu ar fi atât de rău dacă lumea modernă nu ar reduce puterea minţii numai la raţiune. Creştinii ştiu că a avea minte nu înseamnă doar să poţi raţiona. Mintea nu înseamnă doar raţiune, aşa cum nici filosofia nu se poate reduce la logică. Din păcate, gândirea s-a redus doar la raţiune - ţinut sterp, rece şi uscat, care nu se poate înmuia fără rolul inimii.

„Gândeşte şi fă ce vrei“ a devenit noul principiu al lumii postmoderne. Ni se cere să gândim, dar fără orizontul simţirii. Să gândim pragmatic, practic, dur, obiectiv. Să fim morţi sufleteşte. Dacă scriitorii şi pictorii de altădată se ridicau împotriva putreziciunii raţionamentului sec, plin de logică şi golit de orice milă, astăzi toţi exultă la formularea lui. Mila a devenit un sentiment desuet, vulgar, pe cale de dispariţie. Dacă mila este cea care umanizează, atunci omul de astăzi refuză să mai fie om. Închis în conceptele proprii, ca într-o catedrală, slujeşte: unic preot al unicului dumnezeu pierdut: el însuşi.

Edward de Bono, un psiholog inegalabil al secolului al XX-lea, obişnuia să spună că asistăm la o reformă a gândirii care va pune accentul nu atât pe logică, ci pe valori, percepţii şi oameni. Până acum nu vedem această direcţie deloc, iar acolo unde a apărut s-a înregistrat un dureros eşec. Acolo a fost lepădată până şi raţiunea, totul rămânând la un nivel pur instinctual. Este greu să alegi între o raţiunea stearpă şi un sentiment orb...

Atâta vreme cât această dialectică între inimă şi minte va continua, ruptura dintre individ şi comunitate se va adânci. Nu vom mai putea vorbi de comuniune sau de persoane, pentru că acestea nu vor mai exista. Fiecare se va cantona în propria minte, obsedat de ideea că ar putea fi citit interior de ceilalţi. Raţiunea fără sentiment izolează şi îndeamnă la meschinărie. Acum douăzeci de ani, o femeie a fost omorâtă cu zece lovituri de cuţit pe o stradă dintr-un mare oraş. Deşi patruzeci de persoane urmăreau scena din spatele perdelelor, nimeni nu a sunat la serviciul medical sau la poliţie. Se temeau toţi, oare? Sau se gândeau „raţional“ că au sunat deja alţii? Exemplul este relatat într-un banal manual de psihologie de clasa a X-a, lucru care arată că încă mai există persoane care îşi pun câteva probleme.

Până unde merge rolul raţiunii în lumea modernă? Până la crima legală şi dincolo de ea. Un taximetrist beat a ucis într-o altercaţie pe un alt bărbat. Un tribunal l-a condamnat raţional la moarte. Cine ucide de fapt? Cel care uită de sine într-o clipă de mânie sau cel care ucide raţional pentru binele tuturor? Nu fac apologia hoţilor, dar tâlharul de pe cruce s-a dovedit mai drept decât binefăcătorul Caiafa. Unul a furat tot, inclusiv raiul, celălalt şi-a păzit cu raţiune neamul de romani, până la uciderea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să ne amintim de sfaturile părinţilor filocalici şi să ne împăcăm mintea cu inima. Este singura cale de a mai supravieţui spiritual într-o lume exclusiv raţională.