Gândul iadului veșnic

Avva Sisoe avea deja popularitate în rândul asceților din pustia egipteană, iar la el veneau alții să ceară sfat. De multe ori erau atrași chiar de faima sa, pe care, cel mai adesea, o confirmau după întâlnire. În felul acesta au ajuns la el trei monahi care erau bântuiți de imagini biblice ale iadului veșnic. Prin urmare, îl întreabă pe Sfântul Sisoe cum să scape de râul de foc (Ap. 20, 14), de scrâșnirea dinților (Mt. 8, 12), de viermele cel neadormit (Is. 66, 24) sau de întunericul cel mai din afară (Mt. 8, 12). Primul cuvânt pe care îl are pentru ei avva Sisoe este unul de încurajare și smerit. Le spune: „Eu nu mă gândesc la nici unul din aceste lucruri. Lui Dumnezeu Îi place să fie milostiv și eu sper să Îi fie milă și de mine”.

Acest prim cuvânt pe care îl oferă bătrânul fraților veniți în vizită caută să îi încurajeze punând accentul pe mila lui Dumnezeu. Dar apoi mai este ceva. Când vede nemulțumirea lor, înțelege că monahii aceștia pot primi și hrană mai tare. Tocmai de aceea le dă și un al doilea cuvânt: „Fericiți sunteți, fraților, vă invidiez. Primul a vorbit despre râul de foc, al doilea despre tartar, al treilea despre întuneric. Dacă mintea voastră ține într-însa astfel de gânduri, este cu neputință să faceți păcate. Dar ce voi face eu, bătrân cu inima împietrită, care nu vreau să știu măcar că există o pedeapsă pentru oameni și de aceea păcătuiesc în fiecare ceas?”

Apoftegma aceasta trimite cu gândul la felul în care Sfântul Sofronie Saharov interpretează un alt cuvânt al avvei Sisoe. Acesta zicea la un moment dat că „dacă aș avea măcar unul dintre gândurile avvei Antonie, aș deveni tot numai foc”. Iar gândul acesta este tocmai gândul iadului veșnic, implicat și în cunoscutele cuvinte primite de Sfântul Siluan de la Hristos: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Sfântul Sisoe, așadar, îi fericește pe bătrânii veniți la el pentru că pot să poarte în minte amintirea iadului veșnic. Ceea ce pentru ei pare a fi o povară este, de fapt, un dar al harului lui Dumnezeu. Acest gând teribil, al condamnării la iadul veșnic, dacă poate să fie purtat, este o barieră puternică împotriva păcatelor și a căderilor felurite. Un avertisment neîncetat la adresa ușurătății noastre și a grabei cu care ne aruncăm într-o viață închisă în prezent, fără o minimă deschidere către veșnicie.

Gândul la iadul veșnic este zdrobitor și nu poate fi purtat fără de harul lui Dumnezeu. Să încerci artificial să îți fixezi mintea în iad poate să îți mutileze sufletul. Tocmai de aceea Sisoe nu se grăbește să confirme trăirile acelor monahi. Abia în clipa în care este încredințat că acest gând le este de folos, decide să îi încurajeze să îl poarte mai departe. Și în același timp, folosește prilejul ivit de a se mustra pe sine pentru păcatele sale. În felul acesta nu se așază nici măcar o clipă deasupra celorlalți, își inhibă mândria și își păzește inima deschisă către Dumnezeu.