Gânduri către un semen necunoscut

Omule de lângă mine, te văd neliniştit. Faţa ţi-e obosită, fruntea ţi-e încreţită, tâmpla ţi s-a albit, părul s-a cam rărit. Parcă nu mai eşti tu, cel de altădată. Anii au venit peste tine, viaţa cu problemele ei luându-te pe dinainte. În colţul gurii tale e un zâmbet forţat, de faţadă (nu recunoşti, nu-i asa?). Vrei să pari în faţa celorlalţi împlinit şi fericit. Dar nu eşti. Apelezi la fel de fel de tertipuri: te dai mare, aduni bogăţii, manipulezi pe unii şi pe alţii, ieşi în faţă, faci din existenţa ta un fel de spectacol. Procedezi cum vrei, dar o să te coste. Vei afla, la un moment dat, că te păcăleşti. Când eşti singur, cu tine însuţi, şi-ţi faci socotelile (e drept, câteva clipe pe săptămână, sau pe lună, sau pe an...), afli, de fapt, cum stau lucrurile. De acolo trebuie să pleci, de la puţinele momente de adâncire şi chibzuinţă. Când realizezi, poate, că te-ai risipit în lucruri mărunte, ţi-ai trădat menirea, ai luat-o câş. Îţi spun toate astea pentru că licărul din privirea ta anunţă că poţi fi şi altceva, că poţi deveni stăpân pe situaţie, că eşti bun, că posezi o lumină care te poate duce la liman.

Să-ţi aduc aminte, legat de căutarea noastră, de ce scrie în Scriptură: „Şi m-am sârguit în inima mea să cercetez şi să iau aminte cu înţelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer. Acesta este un chin cumplit pe care Dumnezeu l-a dat fiilor oamenilor, ca să se chinuie întru el. M-am uitat cu luare-aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt“ (Ecclesiastul 1, 13-14). N-ar fi rău să ai în minte, mai tot timpul, treaba asta. Să relativizezi existenţa ta faţă de întâmplările mărunte, dar să absolutizezi poziţia ta faţă de ... Absolut. Să te-ndoieşti de foarte multe lucruri, dar de unul singur nu. Căci, dacă crezi şi acţionezi în numele lui Dumnezeu, toate celelalte nu mai contează. Ai să spui, bine, dar până la El nu trebuie să fiu atent ce fac? Poate că nu. Nu-ţi trebuie o atenţie deosebită, căci lucrurile vor curge de la sine. Când ai în vedere voia lui Dumnezeu, El ţi se strecoară în tine şi tot ce faci este spre placul şi chemarea Lui.

În ce priveşte comodităţile în care suntem prinşi (şi eu, şi tu), să convenim că e o chestiune relativă. Să nu facem tarabă de ceea ce avem şi să nu suferim de ceea ce nu putem avea. Avem sau suntem (într-un fel sau altul) pentru că aşa a fost să fie. Câţi dintre semenii noştri nu ar dori să aibă astfel de oportunităţi (aşezaţi interior, împliniţi profesional, cu un standard economic liniştitor)? E drept că atunci când aproape toate ţi se împlinesc, se iscă un oarece vid... Să-ţi zic ceva: şi eu, acum, când le am pe toate, îmi doresc să fiu din nou sărac, să aştept cu nerăbdare ziua de salariu, să fiu nevoit să-mi cos o haină deşirată, să plătesc datoriile făcute între timp, să tânjesc după mai ştiu eu ce ţoale, să fac foame. Din păcate, toate aceste chestii s-au dus. Şi, într-un fel, îmi pare rău. Când eram soldat, şi erau atâtea imbecilităţi în jurul meu, singura mea „proprietate“ şi loc de refugiu îl constituia patul de campanie - vreo doi metri pătraţi - iar sub pătura aia de lână ţepoasă îmi construiam visele. Atât posedam atunci. Spre astfel de regresiuni să tânjim? Eu zic că nu. Hai să fim de acord că prezentul (aşa cum e el) devine începutul pentru ceea ce va urma. Şi că nu mai contează ce a fost, important e ce poate fi...

În streaşina ochiului tău o lacrimă stă să iasă. Hai, nu-ţi mai fie ruşine, dă-ţi drumul şi plângi. Plângi încet, cu hohote, cu ţipăt, cum îţi vine ţie. Plângi de faţă cu mine sau plângi pe ascuns. Nu mai contează unde şi cum. Şi să nu te dezici de ceea ce ţi se-ntâmplă acum. Când mâine îţi vei aduce aminte că azi ai plâns, să nu-ncerci să te dezvinovăţeşti. Eventual, să plângi din nou. S-au adunat atâtea în viaţa ta, încât nu mai ştii ce a fost bine sau rău, unde ai fost tu sau au fost alţii, de ce ţi s-au încurcat iţele, care e nodul pe care trebuie să-l dezlegi. Suferinţa pe care o ai nu-i numai a ta. Şi eu sufăr alături de tine, e posibil ca şi alţii să sufere la fel, întregul Univers îţi îngână starea ta.

Şi ţi-aş mai spune, ca să fiu sincer până la capăt, că aceste gânduri sunt valabile şi pentru mine. Şi eu caut, şi eu am poticneli, şi eu pendulez între îndoieli şi certitudini. Important este că suntem căutători. Ce-ar fi să punem umărul şi să căutăm, mai departe, împreună?