Gânduri despre un tânăr înţelept

Într-o virtuală istorie a presei contemporane, care a apărut în ultimele decenii cu forţa unui fenomen spontan, cum se naşte o pădure, ca un eveniment natural, reprezentând mai mult o putere lăuntrică decât o întreprindere încadrată şi delimitată de criterii planificate, s-a impus şi pare a-şi fi găsit calea, în dreptatea conceptelor pe care le nutreşte, presa religioasă.

Până în anii 1990, mi se părea că presa trăieşte într-o stare de formalism, un formalism departe de fondul arhetipal românesc; presa sau, cum se spune astăzi, mass-media, mi se părea că trăieşte într-o amorţire conformistă şi confortabilă, în care predomina conceptul moral înainte de informaţia cotidiană, gândul şi simţirea aflându-se sub umbra poveştii contemporane care reflecta doar evenimente de politică, netrecând dincolo, spre fenomenul de ştire. În acei ani, de după Revoluţie, presa a dezvăluit ceea ce uitasem că există: un fond psihologic autentic, o existenţă sufletească autohtonă. Ar trebui prea multe cuvinte pentru a evidenţia acest adevăr, deoarece forţa morală a presei s-a împletit, din păcate, cu prea multe ingrediente pseudo-culturale. Dar miracolul a devenit realitate; pretutindeni, în toate centrele în care oamenii au păstrat arhaicul obicei de a citi (neamestecându-l cu barbarismul „a lectura“), de câţiva ani, după cum eu însumi am constatat în repetate rânduri, cititorul român cere „Lumina“.

Nu se poate descoperi un termen (un titlu) mai expresiv decât „Lumina“, care, după părerea mea, a constituit unul din fenomenele cele mai fireşti la care aspira, uneori inconştient, masa cititorilor.

Aşa a apărut „Lumina“, cu toate anexele ei, cu evoluţiile de împrospătare a sufletului românesc, cu interes, cu aspiraţii nobile.

Nu se putea ca acest curent, care formal se numeşte „Lumina“, să fie lipsit de jertfe. Nu se putea ca „Lumina“, în toate ediţiile în care apare, care sugerează ciclurile renaşterii de bună şi solidă reformă sufletească, să nu aibă „victimele“, să nu-şi ia partea care este sortită jertfei. De aceea, l-a cuprins între socotelile ei complicate pe tânărul Zamfirescu…

El seamănă, ca fiinţă şi ca existenţă, atât de bine cu armata de mărturisitori ai adevărului creştin, încât, pe lângă rândurile omagiale închinate acestui model de frumoasă gândire şi aspiraţie, de care avem nevoie ca de lumină, mi se pare că trebuie să ne oprim nu doar la omeneasca, sfâşietoarea suferinţă a Cristinei şi a copiilor săi, atât de tineri, ci şi la ceea ce înseamnă oamenii asemeni acestui curat propovăduitor al vieţii.

L-am cunoscut foarte puţin; l-am cunoscut, totuşi, foarte bine, înţelegându-i viaţa şi privindu-l ca pe un model de icoană. Cum se poate îndeplini mai frumos o meserie decât fiind tu însuţi o parte din ceea ce înţelegem prin menire?...

La Bucureşti, la Iaşi, la Cluj, în cel mai cuminte sat, pretutindeni unde se vorbeşte româneşte, mâine „Lumina“ va fi citită şi înţeleasă ca o umilă, minusculă cuminecătură. În zilele în care se evocă fericirea de a implora slobozenia sunt cu sufletul împăcat de a fi întâlnit, citit şi de a fi văzut un om care să merite implorarea de a se deda fericirii. Un tânăr modest, înţelept a fost convocat dincolo. Ne va lipsi. Nu poate fi uitat…