Gânduri la început de an şcolar

Nu vom găsi, la capătul unei perioade de şcolarizare, Omul, ci individul capabil de a se adapta

Ne aflăm cu toţii, profesori, elevi, studenţi, în acest pelerinaj fără sfârşit care este învăţarea. Am vrea să împărtăşim gânduri, emoţii, ne regăsim copii sau ne ducem proprii copii la şcoală, trăim taina unui început de an şcolar.

Ce ar fi esenţial de ştiut, ce gânduri ar trebui să păstrăm în minte în legătură cu şcoala?

Suntem într-o perioadă a postmodernităţii, când şcoala nu mai formează caractere, ci competenţe. Nu vom găsi, la capătul unei perioade de şcolarizare, Omul, ci individul capabil de a se adapta. Întrebat odinioară, de Zaharia Sângeorzan, dacă există în cultură modele care să fie urmate de tineri, părintele Nicolae Steinhardt a dat numele unor personalităţi care aveau inteligenţă şi caracter: Eugen Simion, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Virgil Nemoianu.

Îi face oare şcoala pe tineri fii risipitori dintr-odată? Pentru că ceea ce adună un tânăr (cunoştinţe, abilităţi) nu duce prea departe fără caracter.

Nu trebuie uitat sensul adevărat al fericirii. Omul e condamnat la o eternă tristeţe atunci când încearcă să îşi satisfacă setea de absolut în mod fizic sau psihic. Lipsa de armonie care vine din lipsa unui caracter frumos se va vădi într-o viaţă dezordonată, plină de confuzii şi de rateuri, la diferite nivele. Ce om va fi capabil să se realizeze în mod armonios la toate nivelurile, decât cel care şi-a format un caracter pe măsură a-l ajuta să ajungă la fericire?

Cu siguranţă, dacă aş fi elev şi, în drum spre şcoală, m-aş gândi ce să urmăresc în perioada şcolii, acesta ar fi primul lucru: de a sta aproape de oameni cu caractere frumoase. Aş pune pe locul doi faptul de a învăţa să gândesc cu mintea mea, pentru ca să nu fiu pus, în viitor, în situaţia de a participa la erorile altora. Aceasta mi-ar aduce libertate interioară. Pe locul trei aş pune cultivarea inteligenţei. Prostia e considerată de părintele Steinhardt primul dintre cele şapte păcate capitale.

Într-o discuţie de acum ceva timp cu domnul academician Solomon Marcus, despre ceea ce este matematica, dumnealui afirma că este un limbaj şi un mod de a vedea lumea. Aceasta este, cred, ceea ce poate aduce o diferenţă de nivel a unui creator: modul lui propriu în care vede lumea. Aş considera important în formarea mea să îmi fac un mod original de a fi şi a vedea.

Aş considera nu doar arta, dar şi ştiinţa nostalgia lui Dumnezeu, dorul după Dumnezeu. Aş avea permanent în minte ceea ce este omul fără Dumnezeu. Poate cel mai simplu exprimă Petre Ţuţea aceasta: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur, şi nu e un zeu în colţul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri“.

Cel mai important lucru ar fi, ca tânăr, să îmi aleg bine meseria pe care o voi avea. Cuviosul Paisie Aghioritul le-a spus, odată, tinerilor pe care i-a văzut că oscilau în alegerea ştiinţei pe care voiau să o studieze: „Vedeţi care ştiinţă vă place, astfel încât să faceţi ceea ce aveţi sădit în fire“. Şi a adăugat apoi că tânărul care are înclinaţie spre o ştiinţă oarecare să se dăruiască ei şi să lucreze cu mărime de suflet. A mai observat părintele că, pentru cei care iubesc ceea ce fac, munca este o sărbătoare, în timp ce pentru ceilalţi este un chin. Atunci când cineva nu îşi face cu dragoste munca sa oboseşte. Muncind, te poţi folosi duhovniceşte sau nu: depinde de felul în care faci munca şi de ceea ce ai în suflet. Dacă lucrezi cu smerenie şi cu dragoste, toate vor fi luminate, curate, pline de har şi simţi odihna lăuntrică. Dacă te mândreşti că lucrezi mai bine decât altcineva, satisfacţia pe care o simţi nu îţi umple inima... Astfel este, cu siguranţă, şi la şcoală: dacă înveţi cu smerenie şi cu dragoste, toate vor fi luminate, curate, pline de har şi odihnitoare. Dacă te mândreşti că înveţi mai bine decât altcineva...

Foarte important este să avem modele bune, să urmăm sfaturile celor înţelepţi şi să ne străduim a ne forma caractere frumoase. Dar, în ce măsură şcoala se poate implica în a împlini toate acestea? Cum ar fi posibilă o mai bună colaborare între şcoală şi familie în ceea ce priveşte educaţia copiilor? S-a schimbat rolul şcolii în postmodernitate? În ce măsură şcoala românească îşi păstrează tradiţiile în ceea ce priveşte educaţia? Se pot aplica principiile duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi în educaţia din şcoală? Se poate spera la o sprijinire reciprocă Şcoală-Biserică? Sunt câteva întrebări de natură să apropie copii şi părinţi de cea care este considerată păstrătoarea unei tradiţii în ceea ce priveşte educaţia, anume Biserica.