Gânduri şi îndemnuri la începutul unui an nou

„Vrând-nevrând, la sfârşit de an vechi şi început de an nou, fiecare cugetă mai mult la ceea ce a fost şi ce-a făcut, cât şi la ceea ce va fi şi la ceea ce va face sau ar trebui să facă.

Curge nepotolită vremea în nepătrunsa şi nemărginita veşnicie. Fuge pe nesimţite timpul în acelaşi vad necunoscut al infinitului. A dispărut şi anul acesta în noianul vremii cărunte, cuprinzându-l acelaşi vast ocean al eternităţii. Şi acum, când prăznuim începutul unui nou an, se cuvine să poposim o clipă în unda vremii ce va fugi din nou în aceeaşi vistierie nesfârşită a vremii trecătoare.

Să facem un scurt bilanţ al faptelor şi al vieţii noastre din trecut. Să ne dăm socoteala şi să prezentăm sorocul osârdiilor şi strădaniilor noastre de ieri şi apoi să ne însăilăm şi să ne croim îndreptarul noului an, care bate zorit la poarta veacului de mâine.

S-a scurs şi anul acesta, cu care nu ne vom mai întâlni, şi cu el s-au dus mai că aceleaşi griji şi nevoi, aceleaşi bucurii şi doriri de totdeauna. Aceleaşi nădejdi de mai bine, aceleaşi dorinţe amăgitoare bat stăruitor din nou la uşa pustie şi hodorogită a sufletului nostru pribeag.

Noi, însă, cei ce dorim să devenim de azi înainte creştini în adevăratul înţeles al cuvântului şi ne dăm seama de rostul şi menirea noastră, s-o rupem cu trecutul şi să începem o viaţă nouă, trăită după Sf. Evanghelie. Să ne apropiem şi să ne alăturăm de Iisus, care singur numai ne poate lumina calea şi îndrepta paşii pe cărarea cea dreaptă ce duce la nemurire şi veşnicie.

Iată hotărârile ce trebuie să le luăm şi care să ne fie ţinta către care să râvnim cu începerea anului ce vine: «Vreau să devin un om mai bun, un om nou, un om renăscut».

Dându-ne seama că până acum ne-am petrecut viaţa mai mult în tovărăşia păcatului şi a ispitelor, să ne decidem s-o rupem cu trecutul şi să începem o viaţă nouă. Prefacerea şi renaşterea să înceapă însă din lăuntrul nostru. Să plivim adânc inima de buruiana urii şi a vrajbei, să smulgem din rădăcină bălăria răutăţilor şi a nelegiuirilor. Să altoim şi să sădim în ea floarea neveştejită a milei şi a iubirii. Să ne facem cât mai des controlul şi revizuirea cugetului şi a conştiinţei pentru ca să fie curate şi să rămână împăcate“.

Aşa scria preotul V. Hojbotă în „Calendar creştin“ pe anul 1939, editat la Cernăuţi de Mitropolia Bucovinei. Tot acolo, poezia „Ca Ioan“ de Ştefan I. Neniţescu (1897-1979), poet şi estetician, profesor universitar, a cărui lirică a evoluat de la adoraţia mistică la meditaţia metafizică abstractă şi ermetică, pe care o şi reproducem: „Ca Ioan aş vrea - la cina cea de taină -/ Să razăm capul meu de sfântul umăr;/ Să m-odihnesc de zbucium şi de luptă;/ Să uit de tot, simţindu-Te pe Tine/ Aproape, auzindu-Ţi răsuflarea./ Ca Ioan aş vrea să simt cum a Ta mână/ Ia cupa, frânge pâinea şi-mpărţeşte/ Împărtăşania în jurul mesei;/ Să mă desmierde părul dulce; vocea/ Asemenea foşnetului nopţii fie./ Ca Ioan aş vrea să mă proptesc de Tine,/ Să fiu iubitul Tău. Aş vrea, Iisuse,/ Să m-odihnesc ţinându-Te în braţe/ Şi-mbrăţişat de Tine să visez“.

La care mai adăugăm, din acelaşi calendar, dar pe anul 1940, „Rugăciune“ de Şt. O. Iosif: „Doamne, către Tine-ndrept,/ Astăzi ruga mea umilă!/ Iartă celuia nedrept,/ De la tronul Tău aştept/ Cel din urmă semn de milă...// Ca un demon cad învins,/ Fulgerat de suferinţă,/ În genunchi, cu graiul stins,/ Şi cu sufletul cuprins,/ De obidă şi căinţă;// Dornic braţele-mi întind,/ Către cerurile Tale,/ Valurile mă cuprind,/ Inima mi-o simt murind,/ De neţărmurită jale;// Şi pe Tine Te mai chem:/ Doamne, Tu eşti sfânt şi mare!/ Mântuie-mă de blestem.../ Către Tine plâng şi gem:/ Îndurare“.