Gândurile necurate Îl țin pe Dumnezeu departe

De la avva Olimpiu ni s-au păstrat doar două apoftegme în Patericul egiptean. În prima dintre ele este o relatare la persoana I a bătrânului: „Odată a coborât la Sketis un preot al grecilor și a venit la chilia mea, ca să doarmă. Văzând felul de viață al călugărilor, mă întreabă: «Voi, cu o asemenea viață ascetică, nu aveți nici o viziune de la Dumnezeul vostru?» Eu îi răspund: «Nu». Preotul îmi zice: «Noi, când celebrăm slujba pentru dumnezeul nostru, el nu ne ascunde nimic, ci ne revelează toate misterele sale. Iar voi, care vă trudiți atât, în privegheri, contemplație și asceză, spuneți că nu aveți nici o viziune? Atunci, într-adevăr, dacă nu vedeți nimic, înseamnă că rele gânduri aveți în sufletele voastre, care vă țin departe de Dumnezeu și de aceea nu vă destăinuie tainele Sale». Eu m-am dus și am spus bătrânilor cuvintele preotului, iar ei s-au mirat și mi-au răspuns că așa este: gândurile necurate Îl țin departe pe Dumnezeu de om”.

Această relatare a avvei Olimpiu este, în primul rând, despre diferență și adevăr. Preotul grec despre care vorbește este un preot păgân. Diferențierea între el și monahii nevoitori din deșertul egiptean este limpede atunci când preotul grec vorbește despre „dumnezeul nostru” și „Dumnezeul vostru”. Și cu toate acestea, cu toate că există o limită clară între unii și ceilalți, nu înseamnă câtuși de puțin că adevărul le este cu totul străin păgânilor. Dumnezeu poate dărui înțelegere în cele mai neașteptate locuri și contexte. Tocmai de aceea bătrânii comunității, când aud povestirea, se miră prima dată. Se minunează când văd că preotul păgân a ajuns la înțelegerea unui fapt esențial pentru viața duhovnicească: gândurile necurate sunt cele care se interpun între Dumnezeu și om. Păcatele, zicea avva Amoes, sunt ca un zid întunecos care se așază între Dumnezeu și noi. Un zid greu, dincolo de care nu străbate nimic, un întuneric gros, beznă. Păcatele ne baricadează în noi înșine, ne fracturează lăuntric, fragmentează inima și Îl țin pe Dumnezeu afară. Este fortăreața pe care o construim și în ea ne izolăm în uitare și singurătate.

Gândurile necurate sunt ca niște plante parazite care ne ocupă cu voracitate; iederă otrăvitoare, sufocantă, cu rădăcini care se înfig adânc în carnea inimii. Nimic nu se zărește în întunericul pe care îl creează, iar Domnul nu are loc să vină. Aceasta este înțelep­ciunea preoților păgâni pe care o confirmă bătrânii asceți din deșert. Singura șansă în fața acestor gânduri cotropitoare este tainica smerenie, abisul ei salvator. Despre ea mereu vorbesc părinții, dar orice discurs e doar un dans în jurul smereniei, care nicidecum nu se lasă prinsă în cuvinte. Însă fiecare fisură pe care o facem în încrengătura gândurilor rele Domnul o umple cu prezența Sa. Cu cât mai multă smerenie, cu atât mai mult har, iar drumul acesta nu încetează vreodată. Inima mărginită a omului devine locaș mereu crescând al nesfâr­șitului Dumnezeu. Așa nevoința devine singura bucurie esențială, loc de întâlnire și izvor al vieții.