Garanţia libertăţii

La sfârşitul lui 2010 a fost arestat fondatorul (Julian Assange) unui site de internet (Wikileaks) care a dezvăluit secretele diplomaţiei americane. Pentru prima oară în istoria decernării premiilor Nobel pentru pace, laureatul de anul acesta, un disident chinez, nu a fost reprezentat de nimeni la ceremonia decernării premiului, el fiind în închisoare, iar familiei şi avocatului său nu li s-a permis ieşirea din China. Oficiali ai celor mai democratice state din lume (SUA şi Canada) cer moartea unui om care le-a publicat secretele (tot Julian Assange). Oficiali ai unui stat declarat mafiot de către oficialii de mai sus (Rusia) cer acordarea premiului Nobel pentru pace omului cu pricina. Acelaşi stat însă nu ezită să permită asasinarea ziariştilor (Anna Politkovskaia) care publică secretele administraţiei sale şi să trimită în închisoare şeful unui partid de opoziţie (Mihail Hodorkovsky). Şi ca o încununare a acestei serii de evenimente, ţara care emite mandatul de arestare pentru fondatorul site-lui este Suedia, ţara fondatorului premiilor Nobel (premiul Nobel pentru pace, spre deosebire de celelalte premii care sunt decernate de Academia Suedeză, este decernat în Norvegia şi acordat de un comitet norvegian).

În faţa acestor evenimente ne punem întrebarea cine ne mai garantează libertatea? Dacă înşişi campionii libertăţii nu sunt cu nimic mai buni decât duşmanii ei, atunci ne punem serios problema ce mai înseamnă libertatea în lumea în care trăim? Despre ce vorbim când spunem că libertatea este garantată prin lege? Se referă această garanţie doar la faptul că poţi fi liber doar atunci când nu îi superi pe cei puternici? În sine, această realitate dezvăluită de recentele evenimente este mult mai revoltătoare decât secretele diplomaţiei americane, abuzurile comuniştilor chinezi sau crimele administraţiei ruseşti. Dacă libertatea noastră se întinde doar până unde nu îi supărăm pe cei puternici, atunci ea nu este libertate, ci este doar o formă, mai confortabilă în unele locuri, mai inconfortabilă în altele, de servitute.

Dar, cu toate acestea, cel mai tulburător lucru nu este această realitate pe care o ştiau prea bine toţi cei din vechime, ci faptul că mulţi credeam că realitatea este alta. Că ne clădisem viaţa pe credinţa, pentru că de fapt nu ştiam, ci credeam, că libertatea există şi că ne-o garantează cineva, legea, guvernul, marile puteri şi că noi putem să ne vedem liniştiţi de ale noastre pentru că totul este în regulă. Iată că adevărul a ieşit la lumină: nimic nu este în regulă, decât aparent. De fapt, condiţia fundamentală a omului în lume nu s-a schimbat. Cei puternici dispun, iar cei slabi se supun. Iar cine consideră că lucrurile se vor schimba sau că s-au schimbat ar trebui să reflecteze preţ de câteva minute la istoria, nu a lumii, ci a propriei sale familii în ultimele trei generaţii ca să vadă cum suntem frunze în vânt la dispoziţia altora, care la rândul lor sunt frunze în vânt la dispoziţia unora mai mari ca ei, şi tot aşa la nesfârşit, pentru că nu există om stăpân pe sine. Şi cei mari sunt stăpâniţi până la urmă de propriile lor vicii sau virtuţi, care îi fac mereu să depindă de alţii.

Şi totuşi există o soluţie la problema libertăţii. Numai că ea nu se află în direcţia în care o caută cei care o clădesc strict ca pe un edificiu exterior. Posibilitatea de a fi liber se află în interiorul omului, nu în exteriorul său, şi este un dar de la Dumnezeu. Este cadoul pe care Dumnezeu îl face oamenilor când le dăruieşte adevărul care îi face liberi. Pe această bază se poate clădi edificiul exterior al libertăţii, pe fundamentele interioare ale credinţei în Hristos cel care a venit să ne elibereze din robia păcatului, o frază care, deşi rostită până la saturaţie şi demonetizare, ascunde o realitate foarte palpabilă. Puterea cu care ne copleşeşte lumea este reflexul deciziei noastre de a permite lumii să ne orienteze viaţa. Iar această decizie este de fapt decizia pe care o luăm atunci când ne hotărâm să nu mai facem voia lui Dumnezeu, ci să facem voia noastră. Or, a face voia noastră înseamnă a respinge ajutorul şi asistenţa divină şi a recurge la asistenţa altcuiva. Şi mi-e teamă că acest altcineva nu este nici pe departe atât de binevoitor precum Dumnezeu, ci din contră. Aşa cum ne şi dovedesc toate lucrurile care se întâmplă nu numai acum cu noi, ci peste tot, în toate timpurile şi cu toţi. Singurul care poate să ne garanteze libertatea este Dumnezeu, dar pentru asta trebuie să vrem şi noi să recunoaştem acest adevăr.