Gârbovire şi deznădejde

Din primii ani ai vieţii am fost uimit de persoanele cu probleme grave ale coloanei vertebrale, adică de cocoşaţi. Sufletul de copil, în inocenţa lui, are o diversitate de sentimente, de la întrebări legate de cauza pentru care cineva ajunge în această situaţie până la râsete nefericite îndreptate spre un om nenorocit. Aşa că, de fiecare dată când mă intersectez cu oameni aplecaţi de spate, îmi aduc aminte de acele întrebări, depărtate de data aceasta de orice fel de zâmbet batjocoritor.

Duminica a XXVII-a după Rusalii este un alt prilej de a conecta umilele mele cunoştinţe despre boală cu învăţătura Bisericii şi cu trăirile împărtăşite în scaunul de spovedanie. Există o legătură, căci, deşi foarte puţini dintre cei care îşi pleacă genunchiul în faţa preotului duhovnic sunt gârboviţi într-o măsură asemănătoare cu femeia descrisă în pericopa citită în această zi (Luca XIII, 10-17), totuşi, destăinuirile oamenilor îmi readuc în faţa ochilor vechile întrebări legate de oamenii încovoiaţi. În copilărie eram mulţumit cu răspunsul părinţilor: "Sunt bolnavi, nu trebuie să râzi de ei". Mai târziu, mi-am dat seama că lumea este plină de gheboşi, de cocoşaţi.

Sunt oameni doborâţi de griji, pentru care întâmpinarea infinităţii de chipuri din drumurile lor nu mai apare ca interesantă, se anulează de fapt ca variantă. Retraşi în ei, îşi măsoară paşii deodată cu preocupările individuale, căutând soluţii, măcinând gânduri. Ajunşi în faţa preotului duhovnic se încovoaie şi fizic, pentru a-şi expune ofurile, durerile, căderile. Dar ce bine este când se ridică! Cât de frumos este să-i vezi îndreptaţi! Ce bucurie se poate citi în ochii lor atunci când, dezlegaţi de păcate, restabilesc legătura vizuală cu cineva!

Dincolo de slăbiciunile sufleteşti ale fiecăruia, omul trebuie iubit. Ba chiar şi în starea de cădere trebuie apreciat ca făptură a lui Dumnezeu, ca un chip al Fiului lui Dumnezeu, ca un posibil om fericit. Este unul din scopurile Tainei Mărturisirii: să redea încrederea în Dumnezeu, în darurile primite de la El şi în capacitatea de a fi fericit. Aşa cum femeia gârbovită, slăbănogită de durere şi frustrarea de a mai sta în poziţia firească, slăvea pe Dumnezeu, Cel ce îi redase bucuria de a se împărtăşi de privirile celor din jur, de frumuseţea cerului şi a tuturor celor lăsate de Creator.

Şi ar mai fi un aspect demn de luat în seamă, extras din fragmentul evanghelic. Aceşti oameni gârboviţi, fizic sau spiritual, nu mai au nici măcar puterea să ceară vindecarea. Nu mai sunt în stare să caute ajutor, pentru că nu mai cred că el există. Şi ce pildă ne dă Domnul? Ia El iniţiativa, o cheamă şi îi spune: "Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta" (v. 12). Cu alte cuvinte, de-abia acum am învăţat că atitudinea primilor mei ani de viaţă era nedreaptă (din cauza zâmbetelor) şi departe de cerinţele unei atitudini creştine. Poate că nu putem să îi ridicăm din neputinţa lor, poate că durează ceva până când ei înşişi vor face asta, dar am putea să ne aplecăm în faţa lor şi să îi întrebăm de una, de alta. Oricum, ar fi un dar pentru suferinzi: ar putea să privească un om. În concluzie, gârboviţii sunt o şansă pentru noi, o posibilitate de a ne arăta umanitatea, a altă oportunitate de a ne îmbogăţi cu o faptă bună - redarea speranţei celor de lângă noi. "Mai cumplită este deznădejdea decât păcatul. Cel care şi-a pierdut speranţa a pierdut totul. Şi Iuda, şi Petru au păcătuit; cel dintâi a căzut în deznădejde, curmându-şi viaţa, cel de-al doilea a căzut în deznădejde, dar s-a ridicat prin speranţă, iar căinţa i-a adus iertarea lui Dumnezeu" (Sf. Ioan Carpatiul).