Geanta părintelui Dometie de la Râmeț

Ieri a fost mare sărbătoare la Mănăstirea Râmeț: proclamarea canonizării locale a părintelui Dometie Manolache. Viețuitor în această chinovie la jumătatea secolului trecut, părintele își dormea până de curând somnul de veci în cimitirul miniatural de care maicile aveau, cu osebire, grijă. Asta până când vuietul minunilor sale și faima de suflet milostiv l-au scos la lumină, ca și odinioară pe Sfântul Ghelasie din volbura viiturilor, sihastrul și arhiepiscopul cel făcător de minuni. Părintele Dometie dormea cu trupul în pământ, însă cu sufletul se ruga intens pentru tot omul în necaz. Asta i-a atras canonizarea, alături cu amintirea pe care a lăsat-o în urmă: perechile de pantofi ciuruite, hainele de pe el cu care îi înveșmânta pe cei loviți de soartă.

Buzoian de obârșie, Sfântul Dometie a marcat definitiv matricea comportamentală a celor care locuiau pe valea Geoagiului și în munții dimprejur (Trascău). A fost duhovnicul Mănăstirii Râmeț vreme de aproape 16 ani, timp în care a urcat pe toate cleanțurile, a cercetat toate râpele și văgăunile, a cotrobăit toate stânele în căutare de suflet de creștin dornic de mângâiere, primind supranumele de „apostolul moților”. Nu avea odihnă nici o secundă, iar dăruirea lui a fost exemplară. Așa s-a și mutat la Ceruri: în urma unui efort supraomenesc, inima i s-a oprit la doar 51 de ani. A cărat cu spatele, până epuizare, alimente pentru mănăstirea înconjurată de șuvoaie de apă, nu s-a cruțat defel, iar aripa morții l-a acoperit - spre marea tristețe a obștii de maici care îl priveau ca pe un părinte iubitor.

Am cunoscut-o bine pe sora sa după trup, pe maica Eudoxia Manolache, de pe vremea când apărea revista Lumea credinței. Am primit de la ea o misivă, cu un scris foarte frumos (în tinerețile ei fusese educatoare în județul Buzău) prin care mă invita să vin la Mănăstirea Râmeț să văd chilia părintelui Dometie, obiectele care i-au aparținut și, de asemenea, să editez o carte despre viața și lucrarea sa. Zis și făcut, m-am dus acolo și așa am cunoscut una dintre cele mai frumoase și solare maici din câte mi-a fost dat să cunosc în viața mea de ziarist creștin. Era de o naturalețe desăvârșită, de o bunătate a inimii (avea cu cine semăna în familie!) care te cucerea, de o lipsă totală de viclenie sau gând ascuns. Parcă ne cunoșteam de când lumea, iar evocările părintelui Dometie erau atât de vii, încât deja mi se părea că parcă îl cunoscusem și eu cândva... Am fost condus la mormântul modest (era începutul anilor 2000) dar plin de flori, apoi în chilia care fusese amenajată ca un colțișor memorial. Aici - surpriză: maica Eudoxia a scos geanta de piele care i-a aparținut părintelui Dometie, iar eu am avut un șoc! Cu greu își poate imagina cineva un obiect mai distrus, mai uzat, mai mototolit decât acea geantă, din care doar catarama mai amintea vag de destinația inițială. Ce cărase cu ea, prin ce intemperii trecuse și, mai ales, cât era de veche - nimeni nu putea ști. Avea aspectul unor sfinte moaște lustruite de vreme și de atingeri, era un obiect cu viață mută, putea fi considerată martorul iubirii jertfelnice a unui om deosebit. Câți dumicați de pâine și anaforă o fi cărat, de-a lungul vremii? Câte iconițe, câți bani uzați dar de mare trebuință pentru săraci o fi purtat în pântecele său? Dar cum o fi fost împăturit omoforul doldora de păcate spovedite și iertate? Dar sticluțe cu agheasmă cum zornăiau stins, dar cărticele de rugăciune cum se foiau ele pe cărări de munte? Veche și scorojită, lustruită și tocită, lăbărțată și îndoită, iată măsura iubirii cu care i s-au cântărit faptele la ușa Raiului. Și aceasta cred că a fost parola de acces în Împărăție: „- Dar vreo geantă prăpădită ai? - Am, Sfinte Petru! - Atunci intră, fii binevenit!”

La ora când scriu aceste rânduri ceremoniile de la Râmeț se vor fi terminat, însă lucrarea de sfânt a părintelui Dometie Manolache de-abia începe. Cu toată puterea, cu toată determinarea, cu tot elanul mântuitor pe care numai un om ca el le putea susține. Iar geanta vorbește îngerește despre faptele sale din toate zbârciturile și toate rosăturile posibile. Este cea mai sinceră și directă mărturie!