Generalul şi verticalitatea

În viaţa noastră terestră, revelaţia divinităţii se situează deasupra tuturor dezvăluirilor. Din când în când avem şi şansa unor descoperiri de tip livresc sau uman.

Între acestea, doresc să mărturisesc două recente revelaţii: cărţile şi destinul generalului de armată ION EREMIA, precum şi caracterul şi ţinuta, eforturile tenace ale soţiei lui, doamna Nicoleta Eremia.

Ion Eremia s-a născut la Constanţa, în 1913, şi a murit în Bucureşti, în anul 2004. În 1932, a absolvit Liceul Militar din Chişinău, după care a urmat, intens, şcoli superioare diferite, între care şi cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1936-1939), fără a le absolvi.

Ofiţer erudit, de stirpe interbelic-monarhică, autor de poezii în perioada liceului, Ion Eremia inventează „Torpila terestră dirijată“, în anul 1940. Slujeşte fronturile în mai multe variante. Din 1942, îşi exprimă opţiunea politică de stânga, după încheierea războiului fiind solicitat în funcţii publice de mare responsabilitate, devenind, în 1952, adjunct al ministrului apărării, Emil Bodnăraş.

Nonconformist, crescut în spirit creştin (unul dintre bunici fusese preot în Dobrogea), intelectual veritabil într-o lume pe dos, instaurată de tancurile sovietice, într-o vreme în care elita noastră era decapitată, Ion Eremia începe să critice, din interior, excesele staliniste ale PMR (Partidul Muncitoresc Român). Diatribele sale şi ale cîtorva prieteni (de formulă Lucreţiu Pătrăşcanu), atrag, negativ, atenţia autorităţilor.

Mai mult, scrie un roman, „Gulliver în Ţara Minciunilor“ (satiră împotriva comunismului). Încearcă să transmită manuscrisul în Franţa, pentru publicare. Este deconspirat, cercetat şi condamnat la 25 de ani de închisoare politică. Soţia este dată afară de la Teatrul Armatei (în anul 1965, consoarta şi cei doi copii se vor stabili în S.U.A., iar deţinutul anilor 1959-1964 se va recăsători în 1971 cu doamna Nicoleta Eremia de astăzi, care s-a îngrijit, dincolo de toate obstacolele, mai vechi şi mai noi, de memoria generalului-maior, a admirabilului şi rezistentului om politic, spirit critic, prozator şi memorialist).

Ion Eremia a debutat în 1971, cu nuvela „Popa Stoica“, a continuat cu „Neînfrânţii din Ţara Zimbrilor“ (volumul I în 1986, vol. II, apărut în 1987, toate la Editura Militară). În 1989 publică tot un roman istoric, intitulat „În triumf prin Ţarigrad“.

Abia în 1992 apare prima ediţie a romanului pentru care fusese condamnat („Gulliver în Ţara Minciunilor“, cu o prefaţă de Petre Răileanu, la Editura Fundaţiei Culturale Române).

Astfel, literatura de sertar, contestată de unii, îşi împlineşte rafturile cu nesperate, exemplare cărţi, mai ales de mărturisire a vremurilor prin care a trecut estul european.

„Insula Robinson“ (memorial de închisoare, scris cu demnitate, claritate si har scriitoricesc, apărut la editura „Andromeda Company“, Bucureşti, 2006, avându-l ca redactor pe Lucian Jumătate), se adaugă, fericit, unor tulburătoare cărţi despre destinul nostru postbelic, volume semnate, între alţii, de N. Steinhardt, Constantin Noica, Virgil Ierunca, Marcel Petrişor sau ieşeanul Dumitru Vacariu.

„Dosarul“ Ion Eremia merită atenţia tuturor, studenţi la istorie sau regizori, demnitari sau oameni politici actuali. Textul nostru se constituie doar într-un semnal dedicat unei personalităţi complexe (Ion Eremia a trăit 91 de ani!), de înaltă continuitate spirituală.