Generaţii de bunici

Cu ani în urmă, am avut prilejul să ascult câteva personaje care-mi vorbeau relaxat şi cu amănunte cuceritoare despre marile familii de cărturari sau aristocraţi, aşa cum ele, venind din ani şi ani, cu rădăcini adânci, îşi urmau cursul cu toate detaliile tradiţiei, în perioada interbelică. Personajele mele se apropiau de vârsta senectuţii şi-mi evocau înflăcărate scene, trăite alături de bunici, mătuşi sau unchi. Dincolo de uimirea de a primi amănunte calde - bineînţeles, toate scăldate de farmecul oralităţii -, despre mari nume des pomenite în manualele de istorie, mai era ceva. De fapt, acel ceva, care era o materie friabilă, transparentă, o sămânţă care-ţi fugea din palme ca nisipul, îl căutau şi povestitorii lor. Era vorba de un anume firesc al unei realităţi stufoase şi mângâietoare. În esenţă, lumea aceea avea o dimensiune în plus faţă de cea pe care o trăim noi. Imaginile, se poate spune, aveau şi adâncime, şi un relief plăcut, care putea fi recunoscut cu încântare, dincolo de micile plăceri obişnuite. Se poate spune că era vorba de o realitate care ţine de vis. Aceea a fost ultima generaţie de bunici care a adus lumea tradiţiei întreagă şi frumoasă la noi.

Mulţi dintre acei distinşi povestitori subliniau privilegiul de a fi tocmai beneficiarii unor astfel de modele de viaţă. În anii â50, când lucrurile bune pur şi simplu se prăbuşeau, bunicii lor îşi urmau, alături de ei, cursul cu toate obiceiurile acelei fascinante vieţi. Asemenea privilegiu cântărea mult în ochii mei.

Importanţa bunicilor în educaţia copiilor, în România comunistă, a continuat până în anii â80. Majoritatea tinerilor părinţi lucrau într-un program de muncă îndârjit. Nu puteau face faţă singuri nici când aveau puţini copii. Iar copiii aveau ce afla şi vedea de la bunici.

Prin bunici, cred, o mare parte dintre noi am avut acces la acea lume care parcă ar putea să ne aşeze atât de plăcut şi de bine în orice realitate. E vorba de acel rit şi ritm, despre care am putea spune că străpunge istorii. Iar în matricea acestei spiritualităţi, tradiţia şi modelul creştin constituie baza. Imaginea când bunica pleca la biserică sau când se ruga dimineaţa, seara sau la masă sclipeşte proaspăt înăuntru.

Astăzi, mi se pare, a venit rândul bunicilor care şi-au trăit anii lor buni ai tinereţii în acea lume căreia am simţit mereu că-i lipseşte o dimensiune. Era lumea plată a festivismului comunist, a pădurilor de blocuri cenuşii, fără biserici în jur, a unei bucurii bezmetice, când era vorba de bucurie. Într-un cuvânt, o lume fără Dumnezeu. Oare cum s-ar putea face ca şi copiii de astăzi să aibă parte de cât mai mulţi mărturisitori vii despre lumea noastră de demult, plăcută, ca cea din vis? Mă tem că multe rele realităţi de azi sunt numai efectul schimbării de generaţii de bunici.