Geneza unui virus şi viața cea adevărată

În fața epuizării subiectelor asupra modalită­ților în care se transmite noul coronavirus, atenția actuală începe să se focuseze tot mai mult pe cauzele care au condus la apa­riția acestuia. Două opinii majore se confruntă în momentul de față la nivel global: ipoteza transmiterii tulpinii actuale de coronavirus de la regnul animal la om printr-o metamorfoză nemaiîntâlnită anterior și, desigur, ipoteza unei conspirații, scăpată mai mult sau mai puțin de sub control, prin „evadarea” virusului dintr-un laborator.

Trăiesc de mai multe zile cu impresia că, oricât de argumentate ar fi ambele păreri, oricât de mult adevăr ar conține, totuși ratează cumva explicația apariției pandemiei. Ceea ce este viu nu poate naște ceea ce este mort, iar ceea ce este mort nu poate naște nimic viu. Cumva viața se calchiază pe viață, iar moartea se calchiază pe moarte. Viruşii nu sunt organisme vii, fapt afirmat de majoritatea specia­liștilor. Așadar, ei rămân apanaje ale morții, ale parazitării organismelor vii, din care se hrănesc și în care se pot multiplica, rămânând, însă, în continuare, morți. În această înfruntare dintre moarte și viață, însă, nu reușim să ne îndreptăm atenția către spațiul adevăratei morți și adevăratei vieți: sufletul nostru. Pentru că moartea fizică, orice motiv ar avea, tot va surveni la un moment dat. Însă moartea sufletească este ceva veșnic, care nu încetează, care împietrește pentru totdeauna sufletul omenesc în nepăsarea, ura și delirul său interior.

Dacă virusul ne-a descoperit ceva cu adevărat înfricoșător, izolân­du-ne în case și limitându-ne până la contorsionare fizică și psihică propria viață, este faptul că eram, deja, morți sufletește. Că toate lucrurile importante din viața noastră erau, de fapt, secundare, că uitasem ce înseamnă iubirea, modestia, descoperirea sinceră a sufletului nostru în fața lui Dumnezeu, că ne grăbeam cu viteză maximă către nicăieri, că iubeam ceea ce era mort și ignoram ceea ce era viu. Și, așa cum se întâmplă de obicei într-o situație de pandemie, fiecare ajunge, de fapt, la testul cel mai greu al vieții sale: confruntarea cu sinele său, cu adevăratul său sine, nu cu acea con­strucție imaginară pe care ne-o recitam în fața oglinzii din baie îna­inte de a pleca să cucerim încă o dată lumea aceasta pieritoare în care credem că trăim, dar nu știm decât să murim.

Și acum este momentul să ne întrebăm... În fața adevăratului nostru sine, faptul că virusul a fost creat într-un laborator sau s-a transmis în formă mutantă de la animal la om mai are vreo rele­vanță? Când aduni cioburile risipite ale propriei tale persoane care îna­inte păreau lipite perfect între ele, nu te mai întrebi cum îți vei rezolva problemele, ci cum poți scăpa de acest sine pe care nu-l cunoșteai, cum îl poți transforma în ceva bun și drept, în adevărata ta împlinire, nu o veșnică iluzie pe care o repeți la nesfârșit mințindu-te singur că așa va deveni reală.

Așadar, îndrăznesc să spun că, dincolo de explicațiile științifice, acest virus ne-a făcut viața imposibilă nu prin faptul că ne poate ucide, ci tocmai descoperindu-ne că tot ceea ce numeam înainte de el viață era, de fapt, moarte. Ne-a pus oglinda în fața ochilor sufletești, nu trupești, și ne-a forțat să înțelegem adevărul despre noi înșine. Iar acest adevăr este atât de amar pentru că ne-am îndulcit prea mult cu gustul minciunii. Trăiam o iluzie: că suntem buni, drepți, liniștiți, aproape sfinți. Iar acum ne descoperim așa cum suntem: temători, nesiguri, agitați, nepregătiți pentru întâlnirea cu Hristos.

Ni s-a acordat o amânare, am primit un răgaz de a ne privi așa cum suntem. În momentul în care vom ieși din această perioadă de încercare, va trebui, însă, să schimbăm ceva. Să reînviem sufletește. Să regăsim pocăința vie și rugăciunea curată, să trezim inima din somnul ei de moarte, să ne gândim la viața cea adevărată, care este Împărăția lui Dumnezeu. Și să o facem cu sinceritate. Să fim realiști. Problema noastră nu este cum a apărut acest virus, ci cum facem curată din nou „cămara” sufletului nostru, în care trebuie să se sălă­ș­lu­­iască Hristos. „Ieri m-am răstig­nit împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstig­ni­tu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta” (Penticostarul, București, Ed. Insti­tutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1999, p. 16).