Genius loci

Noica şi Heidegger sunt doi gânditori a căror operă este legată de munte, şi merită să ne întrebăm cum anume le-a influenţat muntele gândirea. Un răspuns ni-l su­­ge­rează expresia latinească „ge­nius loci“ (spiritul locului), spi­­ri­tul topografic al unei regi­u­ni. E spiritul care se răsfrânge a­su­pra oamenilor care trăiesc într-un loc anume. Ideea o re­gă­­sim la un gânditor german din prima jumătate a sec. XX, Leo Frobenius. În 1925, Fro­benius scrie o carte cu un titlu straniu, Pai­deuma, unde afir­mă că ti­pa­rul spaţial şi temporal în care trăieşte un popor se im­preg­nează intim în sub­con­şti­entul colectiv, până într-aco­lo că îi dictează destinul. Toată cul­tura unui popor este o consecinţă a impregnării de tip spa­ţial şi temporal a mediului de viaţă. Această impregnare e chiar genius loci: sunt locuri pe care le tragem după noi printr-o influenţă nevăzută şi care a­jung să ne dicteze sensul vieţii. Ca să-şi explice ideea, Fro­benius propune termenul straniu de paideuma, un termen de origine grecească, obţinut din împletirea altor doi termeni: pneuma (spiritul) şi paideia (educaţie). Paideuma este acel suflu vital din geografia unei comunităţi care are un efect e­du­cator-formativ de Bildung a­supra fiecărui ins în parte. Aceas­tă paideuma este ca o stihie nevăzută pe care n-o poţi depista ca atare. Sunt locuri care ne priesc şi sunt alte locuri care ne dăunează. Există un spirit, există o climă, o atmosferă a anumitor locuri care ne fac bine şi altele care ne fac rău. Când te duci la Mănăs­ti­rea Putna, te simţi într-un anumit fel, când eşti într-un cartier din Bucureşti, te simţi în cu totul alt fel. Starea ta de spirit este dată de atmosfera lo­cu­ri­lor, o atmosferă care te precede şi care ajunge să te că­lă­u­zească.

În privinţa muntelui, Fro­be­nius dă un exemplu: când era pe front în Primul Război Mon­dial, a avut printre camarazi câţiva ţărani germani care pur şi simplu plângeau de dorul muntelui. Dorul lor nu era nici estetic, nici filozofic, nici psihologic, era un dor instinctual de tip paideumatic. Ţăranul nu se raportează la munte graţie unei dispoziţii speculative sau estetice. El se raportează la munte ca la întregul din care el însuşi face parte.

Întorcându-ne la Noica şi Heidegger, ei se raportează la munte estetic şi meditativ, dar paideuma e activă în viaţa lor montană. Viaţa lui Noica la munte nu e turism alpin, cum nici cea a lui Heidegger la Todtnauberg nu e distracţie contemplativă. Cei doi intră în ritmul locului şi-i însuşesc spi­ritul, acel genius loci. Noica nu se ducea la Păltiniş în „tabără de creaţie“, el trăia acolo zi de zi. Îi asimilase ritmurile şi devenise un localnic. Pentru el, filozofia era o secreţie firească a ethos-ului de acolo. Mai mult, el nu trăia cu obsesia creaţiei, potrivit logicii: „trebuie să creez, vin în tabără de creaţie şi timp de două săptămâni scriu, după care cobor în Bu­cureşti şi sunt mulţumit că mi-am îndeplinit misiunea“. Nu, pentru el creaţia era o formă metabolică firească, care venea ca o consecinţă a faptului că el se integrase paideumatic acolo. Orice nostalgie a originilor, orice atracţie faţă de un anumit loc pune în mişcare această stihie pe care e greu s-o explici raţional şi căreia îi poţi spune suflu vital ca Frobenius sau îi poţi spune sfântul duh precum creştinii, important e că ea exis­tă.

La Heidegger, situaţia nu este atât de ascetică ca la Noica. Noica a avut în ultimii ani o viaţă ascetică pe care cu greu o intuim. Heidegger, când se ducea la Todtnauberg, se ducea din nevoia sihăstriei in­telectuale, ca să-şi scrie teza de doctorat, dar după aceea renunţa la şederea în condiţii al­pestre şi se întorcea în oraş. Cât a trăit în Freiburg, a stat într-o casă având la îndemână toate înlesnirile civilizaţiei domestice. Noica a trăit însă ascetic, integrându-se mult mai bine în ethos-ul muntelui decât Heidegger. Cu toate acestea, în opera lui Noica, muntele nu răzbate ca element teoretic. În schimb, la Heidegger, muntele este tot timpul un laitmotiv, de la Holzwege până la Lichtung. Toate aceste motive montane îl însufleţesc şi-l inspiră pe Hei­degger, în vreme ce Noica pare atopic. Opera lui Noica este fără pecete spaţială, pare scri­să oriunde, la mare sau la câm­pie. Nu se simte nimic din influenţa Păltinişului în ontologia lui. Alt paradox privitor la cei doi este că, deşi raportul lor cu muntele a fost unul estetic, meditativ, contemplativ, tenta creştină a avut-o Noica, şi deloc Heidegger, dovadă că Noica are o cruce creştină, pe când Heidegger nu are nici un reper creştin pe piatra lui tombală de la Messkirch.