Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Georges Bernanos, apologetul preoţiei jertfelnice

Georges Bernanos, apologetul preoţiei jertfelnice

Un articol de: Dragoș Dâscă - 05 Feb, 2009

Georges Bernanos s-a născut la Paris în 1888 într-o familie de origine modestă, dar având relaţii strânse cu lumea preoţilor. Şi-a făcut studiile la colegiul din Vaugirard, unde a fost coleg cu legendarul om politic Charles de Gaulle, şi la seminarul teologic „Sfântul Celestin“ din Bourges. Deşi îşi primise educaţia în mediile de învăţământ patronate de Biserică şi era stăpânit de o ferventă ardoare religioasă, Georges Bernanos nu a dorit să primească preoţia. Într-o scrisoare de mai târziu avea să mărturisească cu smerenie: „Dacă nu intenţionez să mă fac preot, asta este mai întâi că nu mi se pare că am vocaţie şi, apoi, că un laic poate să lupte mai bine acolo unde ecleziastul nu poate mare lucru“. Studiile superioare le-a dedicat dreptului şi literelor; în timpul studenţiei, şi-a manifestat făţiş convingerile creştine, lucru remarcabil prin eroismul său, fiindcă studentul acelor vremuri trăia într-un mediu universitar marcat de pozitivism. Tânărul Bernanos, viitorul apologet al Bisericii, era predispus oricând la dispute, confruntări de idei pe teme religioase. Avea să plătească scump orientarea sa creştină lipsită de compromisuri, prin condamnarea la un an de închisoare în urma publicării unor articole în calitate de colaborator al ziarului creştin Action française. Odată cu izbucnirea războiului, a cerut să fie încorporat şi şi-a petrecut patru ani pe frontul de luptă în rândurile Cavaleriei franceze. Mereu printre primii în linia de luptă, a fost rănit la piept, jertfă care i-a şi adus recunoaşterea poporului francez, fiind decorat cu Croix de Guerre. Prima carte, Sub soarele lui Satan, deşi nu este o carte de război, şi-a avut sursa de inspiraţie în ororile trăite în timpul primei conflagraţii mondiale. Această carte avea să-i aducă celebritatea, consacrându-l ca scriitor.

Cartea care l-a impus drept unul dintre cei mai importanţi scriitori şi apologeţi ai Bisericii din secolul al XX-lea, a fost Jurnalul unui preot de ţară (1936). Această operă literară a fost tradusă şi publicată şi la noi în 1999. Aşa cum arată şi titlul, este un jurnal fictiv, ţinut de un tânăr preot paroh care îşi notează gândurile şi experienţele zilnice prin care trece, evenimentele care marchează activitatea sa întru Hristos. Deşi intriga este simplă, Bernanos a creat o lucrare în care cititorul se întâlneşte cu nedreptăţile şi meschinăria societăţii franceze, goliciunea spirituală a unui sistem intelectual care îl respinge pe Dumnezeu. Dedicat în întregime vocaţiei sale harice, tânărul preot se loveşte de răutatea semenilor săi, invidia, bârfa şi dispreţul fiind răsplata pe care acesta o primeşte ca urmare a eforturilor sale jertfelnice de a-L mărturisi, cu fapta şi cu cuvântul, pe Hristos în parohia sa. Nimic nu poate risipi neîncrederea şi perfidia parohienilor: nici catehezele cu tinerii, nici vizitele săptămânale în rândul enoriaşilor, nici slujbele şi ajutorul dat celor bolnavi, nici smerenia, iubirea şi sinceritatea cu care se apropie de locuitorii atei. Regimul său ascetic de a se culca pe jos şi de a se hrăni doar cu pâine şi un pahar de vin (fiindcă stomacul său slăbit nu mai putea suporta alimentaţia obişnuită) sunt considerate de enoriaşii făţarnici drept extravaganţe ale tinereţii, ba chiar semne de alcoolism. Ispitele sunt primite cu răbdare şi filantropie: „Ce greu e să nu nemulţumeşti pe nimeni! Şi orice ai face, oamenii par mai puţin animaţi de bune intenţii şi mai curând înclinaţi - în mod inconştient - să-şi afirme reaua voinţă. De unde vine meschinăria de neînţeles a atâtor suflete?“. Tarele societăţii nu sunt un argument suficient pentru a explica răutatea celor pe care îi păstoreşte. Dar tânărul părinte nu renunţă, pentru că, pe de o parte, este conştient de menirea sa harică: „Plătim scump, foarte scump demnitatea supraomenească a vocaţiei noastre. Ridicolul e întotdeauna atât de aproape de sublim...“, iar pe de altă parte, observă ispita cu luciditatea Patericului: „Păcatul deznădejdii - cel mai mortal dintre toate, dar poate cel mai bine primit, cel mai dezmierdat... e atât de dulce... Este cel mai bogat elixir al demonului, ambrozia sa“. Cum ar fi putut să-şi lase turma cu inimile împietrite când „fiecare dintre noi preţuieşte cât Sângele Domnului“, iar el era preot-slujitor al lui Dumnezeu: „Stăpânul pe care-L slujim nu ne judecă numai viaţa - o împărtăşeşte, şi-o asumă“. Nici bolile şi lipsurile nu-i slăbesc avântul credinţei în puterea mântuitoare a propovăduirii; vrea să ajute pe cât mai mulţi, să le redescopere în inimi iubirea, căci „infernul înseamnă să nu mai iubeşti“, iar „a dărui înseamnă a da pace“: „O, minune! Să poţi dărui astfel ceea ce n-ai tu însuţi, o, dulcele miracol al mâinilor noastre goale!“. Totodată, se poate considera că principalul său obiectiv pastoral era chemarea enoriaşilor împietriţi la pocăinţă, ştiind că „singura nenorocire ireparabilă e să te găseşti într-o zi lipsit de căinţă în faţa Aceluia care iartă“. El nu avea studii mai însemnate şi nici experienţă pastorală, dar asumarea vocaţiei, a jugului cel bun, l-au dus la convingerea că „harul harurilor este să te iubeşti cu umilinţă pe tine însuţi, ca pe oricare altul din cei ce suferă întru Iisus Hristos“. Climatul tensionat în care trebuia să păstorească, grijile şi teama sfântă pentru mântuirea fiecărui suflet din parohia sa, declanşează în trupul slăbit al inimosului preot un necruţător şi mortal cancer la stomac.

Ceea ce face din Jurnalul unui preot de ţară o operă valoroasă atât din punct de vedere duhovnicesc, cât şi literar este modul în care este construit personajul său principal, alcătuirea sa interioară: deşi viaţa i-a fost un drum printr-o vale a plângerii, smerenia şi dorinţa de a fi pe Cruce, împreună cu Hristos, l-au ajutat să depăşească situaţiile critice amintite în roman. Ceea ce sensibilizează pe fiecare cititor este drama din sufletul tânărului preot care se consideră pe sine, dacă nu chiar un eşec total, atunci cel mai neînsemnat slujitor al harului lui Dumnezeu. Dar ceea ce rămâne după lecturarea acestei cărţi este convingerea că acel preot devenise, prin răbdarea mucenicească şi iubirea jertfelnică, vas al harului, el, care rosti pe patul de moarte: „Totul este har!“.

Citeşte mai multe despre:   preoție