Gesturi pentru noi

Se vorbeşte atât de frecvent despre iubire, încât aproape că ai senzaţia că nu mai poţi aduce nimic nou în discuţia pe această temă. Dar, iată, duminica de faţă, a XIX-a după Rusalii, parcă ne cheamă să zăbovim, măcar puţin, asupra subiectului care defineşte în modul cel mai simplu şi firesc pe Dumnezeu: iubirea (I Ioan IV, 16).

Pericopa rânduită spre a fi citită în cadrul Sfintei Liturghii din această zi (Luca VI, 31-36) este extrasă din Evanghelia după Luca şi este o prezentare succintă a poruncilor fundamentale din Legea Noului Testament, aşa cum le-am întâlnit şi în Binevestirea Sfântului Apostol Matei (cap. V-VII).

Primul verset al fragmentului ne aduce aminte mai degrabă de acea dreptate a Vechiului Testament pe care ne-am obişnuit să o considerăm lipsită de milă, dură, excesivă. O autoritate care cerea, prin legea talionului, ca fiecare să primească o pedeapsă egală cu răul săvârşit. Iată, acum, Mântuitorul spune că "precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea" (v. 31). Dar nu se opreşte aici. Ştacheta se ridică sus, foarte sus. "Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei" (v. 32). Nu este suficient să oglindim iubirea celorlalţi, cu alte cuvinte. Nu putem trece la capitolul virtuţi faptul de a revărsa dragostea noastră către părinţi, fraţi, soţi, copii sau rude. Nu avem voie să facem din datorie un lucru de laudă. "Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca XVII, 10).

Paranteză. Azilurile de bătrâni sunt pline şi se constată necesitatea stringentă a ridicării altora. Maternităţile plâng din cauza copiilor abandonaţi acolo. Multe cămine suferă din cauza sărăciei de iubire resimţite de părinţi, tineri, oameni la apusul vieţii. Au fost doar câteva cuvinte menite să arate cum transformăm datoria în moft şi virtutea în valoare de matineu. Se pare că nu mai putem nici măcar să oglindim iubirea celorlalţi şi trebuie să privim cu respect pe cei care îşi împlinesc datoria de a-şi iubi casnicii. Este atât de greu să ni-i iubim pe cei de lângă noi? De ce am devenit atât de neputincioşi încât să nu mai ştim să arătăm nici faţă de cei de-un sânge cu noi căldură, delicateţe, mărinimie? Am putea să ne justificăm spunând că suntem luaţi cu alte griji, cu alte preocupări şi, prea obosiţi, nu mai avem disponibilitate pentru reconfirmarea sentimentelor noastre de familie. Sau ne este la îndemână să credem că "oricum, ei trebuie să ne înţeleagă".

Cum a devenit iubirea o datorie aşa de apăsătoare? Cum de am ajuns să neglijăm cel mai important aspect al existenţei noastre? Mântuitorul spunea că "şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei", înţelegând prin aceasta păgânii. Ştacheta a fost ridicată sus, dar noi ne-am agăţat cu toată vigoarea noastră pentru a o coborî sub glezna piticelor noastre dorinţe de a deveni mai buni. Uităm însă câteva lucruri importante: Dumnezeu este milostiv, îndurător şi înţelegător ("Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv" - v. 36). Dar este şi drept şi răspunde pe măsura faptelor noastre. De aceea, atunci când ne îndeamnă să fim blânzi şi generoşi în faptele iubirii cu cei din jurul nostru, cred că trebuie să dăm cea mai mare atenţie cuvântului. "Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea". Nu de alta, dar măcar să evităm, atât cât ne este cu putinţă, posibilitatea de a ne condamna singuri la izolare, tristeţe, sărăcie şi nepăsarea celorlalţi. "Cine dă, lui îşi dă".