Gherasim Cucoșel Putneanul - ierarh al lacrimii, al jertfei și al neuitării

Când am primit vestea despre organizarea unui moment omagial dedicat Episcopului Gherasim Cucoșel Putneanul, în comuna Râșca, din Protopopiatul Fălticeni, județul Suceava, inima mi s‑a luminat ca de o adiere caldă. Este încă o mărturie - și câte asemenea mărturii ar mai trebui să ne învețe să prețuim ceea ce avem! - că ținutul Fălticenilor știe să‑și cinstească fiii, pe cei care i‑au purtat frumusețea în suflet și i‑au întors iubirea prin slujire jertfelnică.

În ultima vreme am întâlnit astfel de semne ale recunoștinței, la Mănăstirile Putna și Cămârzani, în satul Ciumulești și, iată, la Râșca, nu departe de voievodala mănăstire ctitorită de marele domn Petru Rareș.

Ce aș putea adăuga la aceste mărturii deja rostite? Poate doar câteva amintiri răzlețe, adunate într‑un ungher tainic al inimii, care nu pot fi uitate. Fragmente de lumină, păstrate ca niște icoane vii, în care se reflectă chipul unui arhiereu plin de râvnă, de exigență sfântă și de iubire pentru rânduiala Bisericii.

Îmi amintesc, înainte de toate, bucuria de a fi slujit împreună cu Episcopul Gherasim, de câteva ori, în ținutul Fălticenilor. Chiar dacă aceste întâlniri nu se așază într‑o succesiune cronologică riguroasă, ele se leagă prin același fir de aur: frumusețea slujirii sale, atenția și evlavia pentru fiecare detaliu liturgic, dar și o acrivie care izvora nu dintr‑o exigență uscată și formală, ci dintr‑o profundă iubire pentru cele sfinte și pentru buna orânduire a tuturor slujbelor.

Prima întâlnire, în amintirea mea, rămâne legată de Mănăstirea Neamț, nu departe de Râșca sa natală. Drumul dintre aceste locuri, străbătut peste dealuri și păduri adânci, este o adevărată călătorie prin frumusețea Moldovei, o cale de pelerinaj în sine, un itinerar al sufletului mai mult decât al pașilor.

La vremea aceea, Episcopul Gherasim se afla pentru aproximativ un an în ctitoria ștefaniană, iar eu urmam cursurile seminarului. În vechea egumenie a mănăstirii, unde își avea reședința, am avut bucuria unor destăinuiri care mi‑au rămas întipărite în suflet. Eram alături de alți câțiva colegi, iar atmosfera acelor zile păstra ceva din pacea începuturilor monahale, din acea liniște primordială în care se zămislesc vocațiile.

Tot la Mănăstirea Neamț, în anul 1988, Episcopul Gherasim a săvârșit rânduiala rasoforiei mele. Venise pentru a‑și petrece - la momentul trecerii sale la cele veșnice - un vechi coleg și prieten, protosinghelul Veniamin Acojocăriței, artist al penelului și al miniaturii, poet discret și cunoscut slujitor, vreme îndelungată, la Catedrala Mitropolitană din Iași, care trecuse la Domnul după câțiva ani de pensie. În ajunul Prohodirii sale, Arhiereul‑vicar de la Buzău, Gherasim Vrânceanul, mi‑a dăruit uniforma monahală, iar la mai puțin de două luni distanță, arhimandritul Bartolomeu Anania a oficiat slujba tunderii mele în monahism. Toate aceste momente, deși distincte, se leagă ca un șirag de mărgăritare rare în jurul anilor dinainte de 1989 - ani de încercare, dar și de har.

După hirotonia ca ierodiacon și ieromonah, am slujit de mai multe ori împreună cu Episcopul Gherasim. Un moment deosebit l‑a constituit slujirea ca arhidiacon, la biserica Adormirea din Fălticeni, cu prilejul înmormântării protoiereului Gheorghe Baltag, care îl ajutase în tinerețe și pe care episcopul îl prețuia în mod deosebit. Am văzut această prețuire în lacrimile sale, care spuneau mai mult decât orice cuvânt, la despărțirea de preotul din Ciumuleștii de altădată și apoi din Fălticeni, ctitor și slujitor vrednic al sediului protoieriei din urbea de pe Șomuz, terminată în anul 1970, sub atenta lui povățuire.

Un alt moment care mi‑a rămas înscris în memorie se leagă de sfințirea bisericii din Pocoleni, comuna Rădășeni, când Episcopul Gherasim era deja vicar la Suceava. Cu doar câteva minute înainte de predică, mi‑a cerut să rostesc omilia. Surprinderea mea a fost mare, dar nu a fost cu putință să refuz - căci în glasul său era și poruncă, și binecuvântare, și încredere totodată.

Am slujit altădată la Rădășeni, într‑un sobor prezidat de Arhiepiscopul Pimen Zainea, alături de episcopii‑vicari Calinic Botoșăneanul și Gherasim Putneanul, la resfințirea bisericii din anul 1995. Era așteptat și Mitropolitul Moldovei, dar în ultimul moment nu a putut ajunge, fiind reținut la Iași pentru întâlnirea cu ambasadorul Franței în România.

Am rămas atunci la agapa de după Sfânta Liturghie, chiar lângă Preasfințitul Gherasim. Câte cuvinte, câte amintiri, câte sfaturi s‑au rostit! Și ce păcat că nu le‑am notat la vremea lor, că le‑am lăsat să se risipească în aerul acelei zile… Au rămas însă scrise în inimă - nu pe hârtie, acolo unde nimic nu se șterge cu adevărat.

Toate aceste frânturi alcătuiesc imaginea unui ierarh care a iubit ținutul Fălticenilor nu doar ca loc al nașterii sale, ci ca pe o patrie duhovnicească, ca pe o matrice a sufletului. Iar această iubire, tăcută și statornică, continuă să rodească prin amintire, recunoștință și rugăciune.

Au fost și multe alte momente de slujire în ținutul apropiat Fălticenilor, până când Domnul a rânduit ca râvnitorul ierarh să se întoarcă la Părintele Cel Bun, mai devreme decât m‑aș fi așteptat, atât eu, cât și, probabil, alții ca mine. A fost o plecare tăcută, dar grea, asemenea unei lumânări care se stinge încet, lăsând însă în urmă o lumină ce nu se pierde.

Revenind cu gândul la Râșca, știu din cele scrise și din mărturisirile păstrate că avea la inimă această localitate ca pe un simbol al începuturilor sale. Aici se leagă istoria familiei, întrucât tatăl său își avea acolo obârșia, om harnic și truditor, care se ostenea zi de zi pentru a‑și crește cei cinci copii.

Într‑o împrejurare greu de înțeles, îngăduită de Providența necuprinsă de minte omenească, tatăl s‑a mutat prea devreme la cele veșnice, pe când viitorul episcop avea numai trei ani. Ce adâncă durere s‑a încuibat în acea casă încercată, numai Dumnezeu știe - și poate inimile mici de copii, care au învățat prea devreme ce înseamnă lipsa și dorul...

Erau oameni modești, aproape lipsiți de cele necesare. Mama, rămasă văduvă, a fost nevoită să se mute cu copiii la rudele din familia Movileanu, în satul Ciumulești. Din cei cinci copii, au supraviețuit doar doi: viitorul ierarh și sora sa, pe care am avut și eu prilejul să o cunosc. Mama nu s‑a recăsătorit niciodată, purtând o cruce grea vreme de peste patruzeci de ani, până la mutarea sa către Domnul. Cred că durerea mamei s‑a întipărit adânc și în inimile copiilor, ale vlădicului Gherasim și ale surorii sale, ca o pecete a unei copilării marcate de lipsuri, dar și de credință puternică.

Îmi amintesc că, odată, în drumul meu spre Mănăstirea Cămârzani, am poposit în satul ce adăpostește mormântul mamei sale și am rostit o rugăciune. Am avut aceeași dorință și pentru satul Râșca, unde se află mormântul lui Constantin Cucoșel, mai ales că și Episcopul Gherasim săvârșise cândva rugăciuni la mormintele bunicilor și rudeniilor mele din Rădășeni. Rugăciunea pentru cei adormiți întru Domnul este punte între lumi, fir de lumină care leagă cerul de pământ...

Știu că venea adeseori la Râșca, probabil dintr‑o datorie sfântă a copilului rămas orfan de tată, dar și dintr‑o dorință de a‑și ostoi sufletul la izvoarele începuturilor, unde a prins rădăcini adânci.

Moartea tatălui l‑a pus prea devreme față în față cu încercările vieții. Astfel, la numai paisprezece ani, s‑a îndreptat către viața de mănăstire. La Schitul Boureni l‑a cunoscut pe părintele Vartolomeu Dolhan, slujitor apreciat în Moldova acelor vremuri, cântăreț iscusit de psaltichie, pictor, om al rugăciunii și al rânduielii. Episcopul Gherasim i‑a purtat întotdeauna un respect adânc, ca unui adevărat părinte duhovnicesc care i‑a modelat sufletul în anii decisivi ai formării.

Transferat de la Schitul Boureni la Catedrala Mitropolitană din Iași, în vremea Mitropolitului Irineu Mihălcescu, Vartolomeu Dolhan a cunoscut temnița și încercările vremurilor, și mai multe locuri de viețuire, între care și Mănăstirea Râșca, unde a pictat paraclisul de iarnă al mănăstirii, împreună cu ucenicul său, mai tânăr și dăruit întru ale picturii, Vartolomeu Florea.

După hirotonia ca arhiereu, în anii slujirii de la Arad și Buzău, Episcopul Gherasim venea în fiecare an în Moldova și poposea întotdeauna la Râșca. Era drumul reîntoarcerii către copilărie, dar și către amintirile marilor sale încercări - un pelerinaj al inimii, o recuperare a trecutului prin pasul prezentului. Acest drum îl purta și către chilia părintelui Vartolomeu Dolhan, în vremea când se ostenea la Râșca.

Au fost și alți părinți care l‑au cunoscut pe Episcopul Gherasim în acea perioadă. Între ei se numără și Sfântul Cuvios Mărturisitor Cleopa Ilie, care îl prețuia mult și amintea de obârșiile sale de la Râșca și Ciumulești, întrucât se cunoscuseră de timpuriu.

Episcopul Gherasim și‑a cinstit prietenii și cunoscuții din tinerețe, slujind, de pildă, la înmormântarea părintelui Vartolomeu Dolhan, la Mănăstirea Văratec, în anii regimului dictatorial, dar și la înmormântarea Sfântului Cuvios Mărturisitor Cleopa Ilie, în 1998.

Toate acestea arată dragostea sa adâncă pentru acele locuri și pentru oamenii care s‑au perindat pe acolo, care i‑au luminat pașii și i‑au întărit chemarea, care i‑au fost repere și călăuze pe drumul anevoios al desăvârșirii.

Satul Râșca rămâne consemnat și în scrierile lăsate posterității de Episcopul Gherasim. Amintirile vieții sale se deschid cu pagini în care vorbește despre Râșca, despre tatăl său, despre mutarea la Ciumulești și despre încercările unei copilării marcate de lipsuri, greutăți care i‑au deschis ochii foarte de timpuriu, făcându‑l să vadă ce nu văd cei crescuți în tihnă.

Din perspectivă istorică și spirituală, localitatea Râșca este, de altfel, un loc al marilor realizări arhitecturale încă din vremea lui Petru Rareș, dar și un spațiu al nevoințelor duhovnicești, prin mănăstirea ctitorită acolo de unul dintre Mușatini și prin duhovnicii care au strălucit în această vatră, Paisie Olaru, Cleopa Ilie, precum și Petroniu Tănase, prin influența lor din vremea viețuirii la Slatina, ori Antonie Plămădeală, care evocă perioada uceniciei sale petrecută în preajma cunoscutei mănăstiri.

Astfel, Râșca nu este doar un punct pe hartă, ci o inimă care bate de veacuri pentru credință, iar pentru Episcopul Gherasim Cucoșel Putneanu a fost mereu un loc al rădăcinilor, al lacrimii, al rugăciunii și al recunoștinței.

În acest context, organizarea unui moment comemorativ dedicat Episcopului Gherasim Cucoșel Putneanu capătă valențe deosebite, fiind un semn bun, luminos și adânc grăitor. Mai întâi, este un gest al recunoștinței pentru cei care nu mai sunt printre noi, dar care continuă să fie prezenți prin faptele, jertfa și amintirea lor. În același timp, este și o mărturie a nădejdii că nici o faptă bună săvârșită într‑un anumit timp nu rămâne pierdută, că nimic din ce se zidește cu dragoste nu se risipește în uitare.

La aproape o sută de ani de când Episcopul Gherasim a părăsit locurile copilăriei sale, ne bucurăm că mai există oameni care iubesc taina și amintirile, care păstrează cu sfințenie tainele pașilor așternuți de înaintașii lor, care știu să asculte ecoul unei istorii tăcute și să‑l transforme în cuvânt viu. Păstrătorii de memorie sunt adevărați străjeri ai luminii, veghetori ai unei moșteniri care nu trebuie lăsată să se stingă.

Astfel de inițiative nasc speranță într‑o lume aflată într‑o grea luptă cu valorile, cu iubirea, cu neuitarea și recunoștința. Ele ne arată că, deși fragilă și adesea umbrită, iubirea încă mai există și mai are puterea de a modela conștiințe și suflete. Poate nu cu forța zgomotoasă a altor vremuri, dar cu o tărie discretă și statornică.

Drumurile care ne poartă spre Râșca nu sunt simple călătorii, ci adevărate pelerinaje ale inimii, care cinstesc memoria unui minunat și neuitat episcop, Gherasim Cucoșel Putneanu, cu legăturile sale de suflet față de satul încărcat de istorie și de sfințenie în care a văzut lumina zilei.

Odată cu el, cinstim o întreagă lume a obârșiilor, a jertfei și a credinței - o lume care continuă să respire prin memoria celor ce nu uită, care dăinuie în rugăciunea înălțată alături de mormintele celor dragi și în lacrimile celor ce știu să mulțumească. Căci a‑ți cinsti înaintașii înseamnă a te cinsti pe tine însuți, iar a păstra vie amintirea celor drepți înseamnă a ține aprinsă candela nădejdii în întunericul veacurilor ce vin și trec.