„Ghid întru pocăinţă“

După cum bine ştim cu toţii, anul acesta, 2012, a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept "Anul omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor", întrucât datoria mântuitoare a fiecărui credincios este aceea de a cerceta şi de a sprijini pe fraţii săi aflaţi în suferinţă. Pentru a-L iubi pe Dumnezeu, este obligatoriu să-l iubim pe aproapele nostru, căci numai prin iubirea semenilor ajungem la Dumnezeu, după cum rostim şi în rugăciunea Sfintei Liturghii: "Să ne iubim unii cu alţii ca într-un gând să mărturisim".

Trăim într-o lume în care valorile Bisericii sunt de cele mai multe ori contestate sau respinse, iar "a trăi întru Hristos" este un risc pe care nu mulţi şi-l asumă. Credinţa adevărată înseamnă să ne lăsăm cu totul în mâna Domnului, să-I predăm Lui grijile, inimile şi vieţile noastre, căci "Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In. 3, 16). Însă pentru mântuire şi dobândirea vieţii veşnice este nevoie ca iubirea să fie împreună-lucrătoare la cele pe care le cuprinde credinţa, întrucât numai cine va răspunde iubirii lui Dumnezeu cu toată inima sa va fi mântuit: "Dacă ne iubim şi trăim în Hristos, şi Hristos trăieşte în noi".

Omenirea tinde să devină din ce în ce mai dezorientată şi fără de nădejde în puterea dumnezeiască, lăsând sufletul pradă slăbiciunii şi ispitei atunci când este încercat. De cele mai multe ori, oamenii aleg să îşi vindece rănile trupeşti ori sufleteşti prin tot felul de mijloace, ignorând cu totul rugăciunea. Însă care este adevăratul scop al unui creştin? Acela de a înţelege pe deplin faptul că singura nădejde trebuie să o aibă numai şi numai în Preabunul Dumnezeu, Cel care are grijă de toţi care cred în El şi care-L cheamă pe El. Dumnezeu ajută întotdeauna, însă pentru a primi acest "dar" este nevoie de credinţă şi răbdare. Cu cât aşteptăm mai mult, cu atât vom fi mai aproape de Dumnezeu, după cum ne spune Evanghelistul Matei: "Din pricina înmulţirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci, iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui" (24, 12-13).

Totuşi, aceste încercări ne sunt date cu un folos, şi anume pentru a ne îndruma înspre adevărata viaţă spirituală şi totodată spre calea de apropiere de Dumnezeu. Rezistenţa noastră la astfel de încercări este un mod de a proba dragostea faţă de Dumnezeu, căci "credinţa fără de fapte moartă este" (Iac. 2, 26). Jertfa Sa pentru noi şi pentru a noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de a ne lua fiecare crucea şi de a o purta pe calea cea strâmtă, dar fericită, a vieţuirii noastre.

Calea spre tămăduire vizează cunoaşterea lui Dumnezeu cu ochii sufletului, prin rugăciune şi pocăinţă. Valoarea fiinţei umane se regăseşte tocmai în partea sa cea mai fragilă, sufletul, care pentru a sluji Lui Dumnezeu are nevoie de darul divin, rugăciunea, după cum ne spune Părintele Cleopa. Prin această unire cu Dumnezeu, omul câştigă puterea de a depăşi suferinţele, realitatea claustrantă şi de a se înălţa, căci "Întru Lumina Sa vom vedea lumina", aşa cum ne învaţă Psalmul 36.

Lucrarea Domnului a fost propovăduită prin intermediul sfinţilor, care au primit harul iubirii lui Dumnezeu şi s-au dăruit necondiţionat tămăduirii celor aflaţi în suferinţă. În fiecare an la data de 30 ianuarie, sunt prăznuiţi Sfinţii Trei Ierarhi, care s-au dovedit a fi mari vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu şi totodată mari ocrotitori ai oamenilor.

Dintre aceştia, Sfântul Vasile cel Mare este cel care şi-a dedicat întreaga viaţă slujind celorlalţi, făcând cunoscută opera şi bunătatea lui Dumnezeu în om. Sfântul Grigorie de Nazianz, bunul său prieten, îl descrie astfel: "Pentru toţi, a fost un fel de lege a virtuţii... un bărbat nobil şi mai presus de trup chiar înainte de a se muta din această viaţă".

Prin slujirea, dăruirea, mila, iubirea, apropierea sa către oameni, Sfântului Vasile i s-a dus renumele de "patron al săracilor". Grija pentru cei aflaţi în nevoie, uşurarea suferinţelor celor bolnavi şi îmbunătăţirea vieţii celor neputincioşi a reprezentat preocuparea întregii sale vieţi. Ca tânăr, a împărţit întreaga sa avere oropsiţilor, ca preot, "a dăruit pâine celor flămânzi" în timpul secetei şi foametei cumplite a anului 368, iar în calitate de episcop a realizat o operă de caritate impresionabilă: un mare complex filantropic, care cuprindea un azil pentru bătrâni, un spital, o leprozerie, care era primul ospiciu pentru primirea leproşilor de când era lumea, o casă de primire pentru călători, un orfelinat cu şcoală de meserii pentru copiii crescuţi, iar pe lângă aceasta, diferite ateliere de lucru pentru nevoile atâtor aşezăminte, chiar şi pentru lucruri de artă. Acestei cetăţi a iubirii creştine, poporul i-a dat numele Sfântului Vasile: Vasiliada.

Această dragoste pentru aproapele nostru a încercat Sfântul Vasile să o propovăduiască oamenilor de pretutindeni, prin toate faptele sale milostive şi apărătoare de credinţă şi prin cuvântările sale mângâietoare, învăţându-i că "puterea milosteniei curăţă petele sufletului, mai bine decât curăţă apa petele trupului". Cea mai importantă învăţătură a oferit-o sfântul în momentul trecerii sale în Împărăţia lui Dumnezeu, arătând că în spatele tuturor actelor sale binefăcătoare se găseşte un suflet simplu şi un trup chinuit de boală. Rostind cuvintele: "În mâinile Tale depun sufletul meu", şi-a dat sufletul în mâinile îngerilor, iar în drumul său către veşnicie a fost condus cu mare credinţă de cei pe care îi ajutase în viaţa sa lumească şi care deveniseră mai buni din pricina învăţăturilor primite.

Incontestabil, viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare ni se oferă ca un adevărat "ghid întru pocăinţă", învăţându-ne că numai trăind sub pecetea celor mai mari valori creştine, anume iubirea şi jertfa de sine pentru mântuirea altora, putem dobândi bogăţia infinită a vieţii veşnice, fericirea dumnezeiască în plenitudinea sa. Calea tămăduirii suferinţelor lumeşti este întoarcerea spre Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă, şi răbdarea lor prin rugăciune, întrucât "răbdarea înjumătăţeşte durerea", după cum ne spune Sfântul Isaac Sirul. Dar ceea ce nu trebuie să îşi piardă omul niciodată în necaz şi suferinţă este încrederea nestrămutată în Dumnezeu, "Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor", "Doctorul şi Tămăduitorul trupurilor şi al sufletelor noastre", Cel care nu va întârzia la infinit să ne caute, căci spune Sfântul Vasile: "De fiecare dată când ne plecăm genunchii şi ne ridicăm, arătăm cu fapta că prin păcat am fost azvârliţi la pământ, dar iubirea de oameni a ziditorului nostru ne-a rechemat la cer". (Delia-Alexandra Bute, Colegiul Naţional "Vasile Alecsandri", Galaţi, clasa a XI-a F, coordonator, prof. Gheorghe Butuc)