Globalizarea şi imperiul

Sistemul politic şi militar postbelic este pe cale de a se schimba a doua oară. Prima oară s-a schimbat odată cu căderea sistemului comunist şi această schimbare marchează oficial sfârşitul unei confruntări care a durat aproape jumătate de secol. Sfârşitul Războiului Rece reprezintă încheierea tuturor restanţelor celui de-al Doilea Război Mondial şi a deschis lumii o nouă posibilitate: posibilitatea integrării din ce în ce mai strânse la nivel global. O lume globalizată însă nu poate fi gestionată cu mijloace de tip Războiul Rece. Are nevoie de alte instrumente care să nu divizeze, ci să unească. Până acum, unitatea era asigurată de divizare. Ca stat, trebuia să te aliniezi fie unui bloc militar, fie altuia. Ideea unei mişcări de state nealiniate era de fapt o formă mascată de presiune în jocul celor două mari puteri.

Acum, lucrurile stau diferit, marea putere americană nu pare a mai fi ameninţată de nimic. Militar, nu au concurent. Ideologic, războaiele par a fi câştigate. Acum, unitatea nu mai poate fi menţinută prin frica de celălalt, pentru că celălalt nu mai există. Pentru a păstra unitatea acum va trebui găsit ceva cu adevărat comun. Ceva care să îi convingă pe oameni, nu să îi constrângă. Iar acest ceva nu poate fi, cred mulţi occidentali, decât superioritatea culturală, morală şi militară a valorilor occidentale. Dar acest proces pare a fi amânat deocamdată, pentru că asistăm la o schimbare importantă. Islamul începe să se democratizeze. Iar China dezvoltă capacităţi militare pentru a rezista, deocamdată local, Statelor Unite. E greu de spus ce efecte vor avea aceste două procese. O Chină puternică militar schimbă complet balanţa de forţe care permite actualului sistem economic mondial să funcţioneze. Un Islam democratizat schimbă raporturile politice dintre Asia şi Occident. În această ecuaţie mai complexă în care încep să vină la masa negocierilor şi Brazilia, Turcia, Mexicul, Rusia sau Indonezia s-ar putea să asistăm la o nouă redefinire a ce înseamnă globalizarea de pe poziţii diferite semnificativ de viziunea nord-atlantică. O globalizare care să nu mai fie cuplată de necesitatea unei viziuni comune, ci de pragmatismul unor schimburi economice nedublate de transferuri culturale sau ideologice.

Ieşită din moştenirea culturală europeană, ideea globalizării a avut mereu o încărcătură imperială implicită, cel puţin la nivel cultural. Emergenţa acestor noi poli de putere, care nu mai pot fi respinşi pe criterii ideologice, ca Islamul democratizat, sau militare, precum China, va afecta siguranţa de sine a modelului cultural imperial occidental. Din fericire nu este singurul model cultural european, Europa are şi alte modele care au o aspiraţie universală fără pretenţii imperiale. Modele care resping uniformizarea impusă şi favorizează asumarea unei identităţi şi culturi proprii. O asemenea schimbare de viziune ar putea fi în favoarea naţiunilor mici, precum România, care până acum aveau ca unică opţiune asimilarea mimetică a modelului de succes. Existenţa mai multor asemenea modele ne poate conduce la încercarea de a găsi propria cale de racordare la globalizare. Decuplarea globalizării de un model unic imperial ar putea fi în beneficiul tuturor. Ar scuti Statele Unite de rolul jandarmului mondial, ar diminua frustrarea celor care văd pierderea tradiţiei ca un atac la propria identitate şi ar lansa o provocare mult mai interesantă, aceea de a susţine un sistem extins la scara întregii lumi, în care să nu mai existe un şef al şefilor, ci doar parteneri care se respectă reciproc.