Gol-plinul sufletului

Reşedinţă de vară a regelui, Castelul Peleş are încăperi construite în stiluri diferite. Holul de Onoare este decorat în stilul renaşterii germane, Sala Florentină în stilul neorenaşterii italiene, Sala de Teatru păstrează elemente ale stilului Ludovic al XIV-lea. De asemenea, Salonul Turcesc, Sala Maură, Sala de Arme au stiluri diferite. Această diversitate stilistică poate caracteriza doar o generozitate, o deschidere regească.

Există un Castel Peleş al literaturii române, în care să se afirme doar generozitatea Regelui care a înzestrat omul cu o mare putere creatoare? Dacă ar avea cărţile grandoarea clădirilor, cu siguranţă ne-am grăbi să le privim cu mult mai mult respect. Am intra cu grijă în încăperile filelor, ştiind că limbajul este Casa Cuvântului. Am privi cărţile ca pe reşedinţe de regi, ignorându-le fragilitatea. Dacă am scrie frazele pe pietre, cu dalta, sau dacă le-am sculpta pe lemn, am dobândi capacitatea de a comunica esenţialul şi cuvântul scris ar fi mult mai mult respectat.

În ceea ce priveşte arhitectura, mă întreb în ce măsură poate să descrie nimicul. O cameră goală este în aşteptarea unei persoane, este pentru a putea fi locuită de o persoană. Atunci când literatura are ambiţia de a descrie nimicul, avem de a face cu paradoxuri. O obiectivare a nimicului încearcă poetul Ioan Es Pop: „În urma mea vin care-ncărcate cu nimic,/ gata să se rupă sub greutate./ Când or să se deşarte toate-n curtea noastră/ nimeni nu o să aibă atâta nimic ca noi./ Într-un an, doi, o să fie mai căutat decât aurul,/ o să vindem din el numai când va fi la mare preţ./ Fiţi siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni,/ doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi“. Căruţa încărcată cu nimic (Editura Brumar, 2008) a lui Ioan Es Pop pune, totuşi, în evidenţă ceva: iubirea. A avea gândul permanent la cineva presupune iubire. Neîmplinirea, golul sunt pe alt plan.

Cultura reclamă ordine şi armonie, existenţa unor afinităţi şi a unor similarităţi. Noul este întotdeauna în raport cu ceva, iar această raportare la ceea ce îţi este anterior pune cu siguranţă problema naşterii şi a creşterii tale din ceva. Încercarea actuală de a anula opere şi scriitori, de a le sublinia, în mod nedrept, vetustatea şi anacronia înseamnă de fapt a ucide sufletele celor care s-au hrănit, care s-au format mental şi sufleteşte cu aceste opere. Nu este doar o crimă faţă de autorii respectivi, ci un genocid. Se aşterne haosul, nimicul.

Voi transcrie şi alte poeme despre nimic, pentru că, adesea, trăirile unui scriitor pot recapitula trăirea unui popor. Voi aminti acum Stivuitorul de goluri, un poem al poetei Constanţa Buzea, poem care îmbracă o absenţă: „…Tu, cum dispari, cum încerci să amâi/ toate vin şi toate pleacă de lângă tine/ tu simţi şarpele mare, grăbit să-ţi/ aşeze pe chip pielea lui,/ frigul lui de mătase,/ tu, îngălbenit în absenţă,/ tu, stivuitorul de goluri“ (vol. Limanul orei, 1976). Drumul sufletului ne pune în faţa unei dualităţi nedespărţite, paradoxale: gol-plinul. „Suflet nedumerit urmând declinul/ care n-a fost gândit ci-abia acum e/ balans de umbre şi lumini gol-plinul“ (Constanţa Buzea, vol. Ultima Thule, 1990). Suferinţa, îndurarea unui chin ce pare că nu mai poate fi îndurat înseamnă trăirea unor paradoxuri notate de poetă: „senin întuneric de brad/ şi neagră lumină de pin/ dormire în golul vărsat“ (vol. Ultima Thule, 1990).

Volumul al II-lea al Netrăitelor (Editura Vinea, 2008) aduce în plin plan paradoxurile trăirii creştine, împinge la limită sentimentul căinţei unei mame care a trimis prin avort copilul într-un „tărâm ca fără Dumnezeu“. Încercarea de a auzi vaierul umbrei, de a vorbi cu pruncul ce nu poate vorbi, sfâşierea sufletului confruntat cu un altfel de gol, sfâşiere pe care o redă cu toată sinceritatea, ca în faţa lui Dumnezeu, plânsul de o viaţă al unei femei care a greşit sunt cutremurătoare. Poezia de azi a Constanţei Buzea, nu doar într-un urcuş valoric, dar venită de departe, dintr-o apropiere foarte mare de Dumnezeu, trebuie citită cu teamă şi cutremur.

Cu teamă şi cutremur putem vorbi despre trăirea poetei, în care pot fi regăsite trăirile şi soarta unei generaţii, trăirea şi soarta literaturii însăşi, palat regal altădată, care primea cu generozitate Cuvântul, dar şi o diversitate armonioasă de naşteri şi vieţi. Iată, în final, sufletul confruntat cu acest paradox al nimicului, paradox pe care doar lacrimile îl pot depăşi: „Ca-n somn nervii mi-i zvântă/ o ploaie ce nu e. Umbrită sub norii curgând/ ploaia-n septembrie începe, când ţie ţi-a fost/ dat să treci ca o pasăre arsă, din lumea ta/ în pustiul unei prăpăstii. Cât de prezent/ erai în plutire, eu neaşteptându-te./ Ca în somn în singurătate, sângele meu/ semănând cu o iarbă de fier. De-a pururi/ la capătul lumii trimis nenăscut, nenumit/ trupul numelui tău nu te primeşte. Nebotezat,/ nici Dumnezeu nu te poate decât la urmă/ de tot ridica din cenuşă. Ori nici atunci./ Niciodată viu, iertându-mă, cu nervii sunând/ a uscate de apă căderi. Iertându-mă tu,/ fiule, fiică, iertându-mă?“.