Golgota românească

În anul 2000 a fost sfinţit la Aiud un monument-simbol pe locul gropilor comune în care erau aruncate trupurile mărturisitorilor închişi în închisori. Aiudul a fost un fel de Golgotă românească şi evocarea suferinţelor celor închişi ne aminteşte sensul concret al Crucii şi idealul creştin. În Hrisovul de la Aiud scrie că „Acest monument ridicat cu atâta trudă în memoria martirilor şi eroilor noştri va rămâne un altar în faţa căruia vom veni să le ascultăm şoaptele, să ne înnoim juruinţele şi credinţa în idealul pentru care ei s-au jertfit“.

Există şi un mic osuar în care sunt păstrate osemintele martirilor, şi multe dintre ele păstrează urmele torturilor: coaste împunse cu suliţa, maxilare zdrobite, cutii craniene cu urme de vârfuri de cuie. Pătimirile lor amintesc de pătimirile mucenicilor din primele veacuri creştine.

Pământul românesc este plin de monumente şi troiţe ce dovedesc jertfa şi credinţa martirilor acestui neam, între care: Troiţele de la Târgu Ocna, Minele Cavnic şi Nistru, Tâncăbeşti, Monumentul de la Piteşti. Există monumente închinate rezistenţei din munţi: Crucea de la Mănăstirea Sâmbăta, Troiţele de la Izverna, Rarău, monumentele de la Alba Iulia, Gherla, Râmnicu Sărat.

Purtarea crucii semnifică chemarea lui Hristos, iubirea Lui. Iată visul pe care părintele Negruţiu l-a avut la Canal, în 1957, şi a cărei semnificaţie adâncă a păstrat-o în minte în toţi anii de suferinţă de mai târziu. Povesteşte Virgil Maxim, în Imn pentru crucea purtată: „Noaptea s-a închinat şi s-a culcat. În somn a avut un vis. Urca cu mare greutate Golgota. Obosit, plin de sudoare, târându-se pe pietrele colţuroase, ajunse în vârful Căpăţânii, la picioarele celor trei cruci. Abia ridicându-şi ochii, rămase uimit şi cuprins de tulburare, neînţelegând ceea ce vede. Numai Domnul Iisus Hristos era pe Crucea Sa; cei doi tâlhari nu erau prezenţi. ş...ţ Ridicându-se din genunchi, se îndrepta spre una dintre cruci. Dar trecând pe lângă picioarele Mântuitorului, se lovi uşor cu cotul de genunchiul Lui însângerat. Un fior îl străbătu din creştet până în tălpi şi se trezi în sudoare şi suspinând. Mântuitorul, iubindu-l, îl chema alături de El, în jertfa de ispăşire“.

Mănăstirea Tismana a fost un focar de rezistenţă creştină. Tatiana Răduleţ, stareţa mănăstirii, a fost arestată în 1958. Viorica Stănuleţiu Călinescu istoriseşte în Lacrima prigoanei cum petrecea Maica Tatiana Săptămâna Patimilor în închisoare: „Săptămâna Patimilor fusese pentru ea o săptămână de supliciu. Vorbea tare, singură. În dimineaţa zilei de Paşti a părut a fi mai liniştită. Deodată, în pacea acelei dimineţi sfinte, ca împinsă de un resort, fără să mai dea nici o explicaţie, Maica Tatiana alergă spre uşă şi începu să lovească cu pumnii, strigând cât o ţineau puterile: «Deschideţi, deschideţi uşa, vine Împăratul măririi! Deschideţi până mai aveţi timp, căci altfel va fi vai de voi!». O priveam uimite, neputincioase. După scurt timp, pe sală se aude zgomot de paşi şi zvon de glasuri. În prag apare ofiţerul de serviciu. Maica Tatiana se linişteşte şi-l întâmpină cu «Hristos a înviat!». Ofiţerul priveşte întrebător spre noi, care aşteptam speriate urmările. O vor târî sub duşul rece? O vor pune în cămaşa de forţă? O vor snopi în bătaie?...

Ofiţerul puse mâna la cap, în semn că o luase razna şi o lăsă să iasă pe culoar. Uşa se închide şi noi rămânem cu urechile ciulite să prindem o informaţie. Încercăm să facem o rugăciune. Linişte... Apoi, deodată, de undeva de departe, se aude glasul puternic, plin, al Maicii Tatiana, cântând «Hristos a înviat!». Melodia pătrunde dincolo de ziduri şi zăbrele, topind atmosfera sumbră a celularului într-o cerească binecuvântare. L-a repetat de trei ori, aşa, ca la mănăstire în ziua de Paşti, de a răsunat Securitatea!“.

La Mislea, o mănăstire devenită închisoare pentru deţinutele politic, Săptămâna Patimilor era întâmpinată astfel: „Pentru Săptămâna Patimilor s-au făcut pregătiri speciale. În peretele comun cu cămăruţa fără geamuri se afla o firidă. Aici, cu crenguţele furate de prin curţile prin care treceam în timp ce eram duse la duşuri, Nana Sofica a făcut un mic altar. Pentru el s-au lucrat icoane.

Capul încoronat cu spini l-am executat eu, în goblen, de pe un cartonaş pe care Nuţi, o foarte talentată studentă la Arte Frumoase, pictase cu acuarele obţinute clandestin de la atelierul de covoare un chip păstrat în memoria ei harică de pe nu ştiu ce pânză celebră.

Icoana, încadrată ulterior în năframă, se află pe catapeteasma Paraclisului înălţat la Mislea după 1989.

Săptămâna Mare şi Învierea au fost celebrate cu evlavie şi emoţie. Nana şi-a amintit o bună parte din versetele Prohodului şi corul condus de Marga a putut să intoneze câte ceva din fiecare stare. Cred că niciodată afară, în libertate, „Mergi la cer şi te aşează“ nu mi-a ridicat lacrimile în ochi ca aici, în faţa candelei improvizate, alături de surorile ei întru suferinţă“ (Aspazia Popescu, Strigat-am către Tine, Doamne...).

Puterea celor din închisori a fost credinţa în Înviere. Ultimele versuri din poezia Rugăciune a lui Radu Gyr ne întăresc acest gând: „Şi sus, pe crucea crâncenă pe care/ Stă neamul nostru răstignit, Tu scrie,/ Iisuse, un aprins inel de soare,/ Ca semn al Învierii ce-o să vie!“.