Grădina de trandafiri

Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri!" - au englezii o replică. Cel de la care se aşteaptă performarea unor anume roluri o dă când i se impută neasemănarea cu un mesia, adică în situaţiile în care... dezamăgeşte. E un îndemn plastic la asumarea şi remodelarea, conform principiului realităţii, a stărilor, afectelor, sentimentelor - dacă te simţi dezamăgit în raport cu obiectul nu e decât pentru că ai închis ochii la un moment dat şi ai acceptat să te laşi amăgit de propriile proiecţii în loc să-l fi văzut de la început aşa cum e.

Nu de puţine ori, neavând forţa să ne confruntăm cu limitele noastre, să acceptăm ce nu mai depinde de noi şi să schimbăm ce poate fi schimbat, cădem în eroarea de a crede că un copil ar fi cea mai bună reparaţie a unei stări de fapt, reparaţie ce ne-ar scuti de o muncă poate sisifică, aceea a şlefuirii propriului suflet. Vedem în copil grădina de trandafiri pe care fie ne-o promitem nouă înşine, fie o promitem altora, celor semnificativi.

Pe cât sună de ameţitor şi de reconfortant, pe atât e de periculos să aşteptăm de la copil altceva decât ce e. Şi câteodată suntem tentaţi să alunecăm în direcţia aceasta chiar înainte ca micuţul să se nască, văzând în el balansul tuturor petelor negre şi al tuturor spaţiilor albe ale conştiinţei noastre. Dacă nu ne trezim la timp din reverie, consecinţele nu pot fi decât dramatice, cel puţin pe termen lung, dacă nu izbucnesc rapid.

Un copil rămâne, fireşte, o lume. O nouă lume... plină de posibilităţi. Dar a-i cere pentru noi imposibilul e a refuza să fim atenţi la nevoile lui şi prezenţi lângă el când şi mai ales cum e necesar. Este aceasta o ispită mai ales pentru mamă, şi mai puţin pentru tată, aşa cum arată mai vechi teorii, confirmate şi de studii recente.

Fireşte, e mai uşor să aştepţi ca toate neîmplinirile să-ţi fie răscumpărate ca de la sine odată cu apariţia unei mogâldeţe, decât să te scuturi de reziduuri mentale şi să-ţi iei viaţa în propriile mâini ca aşa să te încredinţezi puterii lui Dumnezeu... e mai uşor să refuzi să vezi, decât să-ţi deschizi ochii, să accepţi că sunt zone de suflet la care ai de lucrat, să-ţi sufleci mânecile şi să începi să te dezlipeşti de patternuri cognitive şi comportamentale ce-ţi aduceau beneficii pe care poate nici nu le conştientizai.

Merită să faci efortul de a accepta că un copil nu îţi rezolvă prin simpla sa existenţă nici un fel de dificultate. Aşa înţelegi că rostul lui pe lume nu e să-ţi compenseze ţie frustrări, eşecuri, alegeri mai puţin inspirate, şi începi să-ţi mai revizitezi din concepţii, aşteptări, alternative. Aşa pricepi că nu-i poţi cere lui ceea ce tu nu ai fost în stare să faci pentru tine, şi începi să faci, cu paşi mici poate, nesiguri, învăţând din erori, dar mişcând ceva. Aşa conştientizezi că ai un motiv în plus să renunţi la atitudini inadecvate, să-ţi cultivi o anume flexibilitate, să anihilezi caracterul malign al unor sensibilităţi şi să le dai un sens benefic. Aşa îndrăzneşti să deschizi uşi către cămăruţe de suflet unde ai încuiat pentru mult timp ceea ce nu-ţi convine să ştii despre tine, şi nu e exclus să zâmbeşti ca un adult în faţa unor benzi desenate pe care le lua drept realitate cândva... dar nici să simţi că dai piept cu tot ce ai refuzat să umanizezi în tine.

Când refuzi să mai cauţi în copil efigia a ceea ce ai fi vrut tu de la viaţă, începi să-l vezi aşa cum e, ceea ce are darul de a te motiva să laşi să se exprime tot ce simţi mai bun în tine, dar şi să îţi asculţi latura întunecată a sufletului, ca să o poţi transforma. Agresivitate, frică, nesiguranţă, toate se pot topi astfel într-un spaţiu mental pe care prezenţa copilului ţi-l lărgeşte, deschizându-ţi-l spre lumea care începe cu el. Şi câte are să te-nveţe!