Greşit-am, Doamne, miluieşte-mă!

Pericopa evanghelică a Fiului risipitor din cea de-a doua duminică a perioadei premergătoare începutului Postului celui Mare ne prezintă timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor pleacă într-o ţară îndepărtată. Ţara îndepărtată defineşte condiţia noastră umană, starea noastră căzută, în mare depărtare de Dumnezeu, aşadar a exilului nostru din Pământul Făgăduinţei, din Ierusalimul Ceresc, în pământul care rodea doar "spini şi pălămidă". Starea aceasta a depărtării aproape totale de Dumnezeu trebuie să ne-o asumăm şi noi, fiii cei risipitori, şi să începem să ne apropiem de Dumnezeu, pentru că "un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea şi foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului". Cu alte cuvinte, cel ce se simte perfect "acasă" în perimetrul lumii acesteia, perisabilă şi trecătoare, un om care iubeşte numai viaţa lumii acesteia, care nu a fost nicicând atins de dorul după o altă realitate, veşnică şi netrecătoare, după Ierusalimul Ceresc şi Pământul Făgăduinţei, nu va reuşi nicicând să înţeleagă ce este pocăinţa şi cum ar trebui să se silească să o dobândească.

Aşadar, pilda aceasta atrage atenţia, pe de o parte, asupra înstrăinării noastre de Dumnezeu, a risipirii de către noi a darurilor primite de la El, iar pe de altă parte, asupra aducerii aminte şi a reîntoarcerii cu credinţă la Părintele Ceresc, primind din partea Acestuia reaşezarea în demnitatea de fii ai Săi iubiţi.

Sinaxarul Duminicii Fiului risipitor ne lămureşte şi mai bine asupra sensului aşezării acestei teme a pocăinţei înaintea începutului propriu-zis al perioadei Postului Mare. Din textul Sinaxarului înţelegem că această duminică a fost aşezată de către Sfinţii Părinţi pentru ca păcătoşii să nu cadă în deznădejde, văzând starea lor căzută, ci să dobândească curaj, îndemnându-i să facă pocăinţă, urmând pilda fiului risipitor. În acest sens, Condacul Duminicii arată: "De la părintească slava Sa, depărtându-mă neînţelepţeşte, în răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatei aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte îndurate. Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca unul din slujitorii Tăi".

O particularitate a slujbei Duminicii Fiului risipitor o reprezintă cântarea la slujba Utreniei a nostalgicului Psalm 136: "La râul Vavilonului". Deşi psalmul acesta face referire la contextul istoric al robiei babilonice a evreilor, în imnografia bisericească, el a fost aşezat ca prototip al Împărăţiei cereşti, căci Ierusalimul, atât de râvnit, este chipul veacului viitor, al Ierusalimului Ceresc, în care omul fusese aşezat prin creaţie. Plânsul, ca aducere aminte de Sion, este imaginea desăvârşită a omului înstrăinat de scopul existenţei sale. Aceasta este de fapt imaginea omului căzut în robia păcatului şi a morţii, ca urmare a neascultării de Dumnezeu. Tocmai datorită acestui fapt, "cântarea Sionului" nu mai este în acord cu starea de robie duhovnicească în care s-a aşezat omul prin cădere. Adică, din această stare, omul nu mai poate cânta "cântările Sionului", imnele biruinţei din Împărăţia lui Dumnezeu, pierdută prin păcat. Tocmai de aceea, psalmistul întreabă retoric: "Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?" Iar pământul străin nu este decât tărâmul morţii în care au fost alungaţi oamenii din pricina neascultării de Părintele Ceresc. Cântarea Sionului nu poate fi cântată, adică poate izvorî numai din bucuria prezenţei, din împărtăşirea de bunătăţile Ierusalimului. Numai gustarea din aceste bucurii ale Ierusalimului poate genera cântarea de biruinţă a prietenilor Mirelui Ceresc. Din starea omului căzut pradă păcatului, Sionul este doar amintirea, icoana unui bun avut, dar risipit prin nesocotinţă. "Aducerea aminte de Sion" rămâne imperativul adresat celor credincioşi întru redobândirea bunătăţilor risipite.

Biserica are rostul de a ne aminti neîncetat, şi mai cu seamă în această vreme premergătoare Postului cel Mare, de ceea ce noi am părăsit şi am pierdut, adică Viaţa cea dumnezeiască. Iar atunci când ne amintim, găsim în noi dorinţa şi puterea de a ne reîntoarce: "…mă voi întoarce la Tatăl meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi". Pocăinţa şi reîntoarcerea, atât de necesare pentru reaşezarea noastră în demnitatea pierdută de fii ai lui Dumnezeu, ne sunt oferite şi îmbiate de către Biserică în Sfânta Taină a Spovedaniei. Pentru a dobândi însă iertarea, este necesară din partea noastră schimbarea minţii, adică a modului de gândire şi de vieţuire. Această schimbare a minţii nu este altceva decât o modificare lăuntrică a noastră. Acesta este sensul autentic al unei pocăinţe sincere şi numai o astfel de pocăinţă ne poate prilejui iertarea din partea lui Dumnezeu şi reaşezarea în Ierusalimul Ceresc, pierdut prin neascultarea de El.

Aşadar, noi, fiii cei risipitori, ne putem reîntoarce la Părintele Ceresc, fiind aşteptaţi de către Acesta la capătul drumului acestei reîntoarceri. Pentru a porni însă pe drumul reîntoarcerii, trebuie să conştientizăm îndepărtarea şi risipirea darurilor dumnezeieşti primite, parcurgând cu osteneală drumul care ne-a îndepărtat de ţara noastră de origine, de Împărăţia cerească. Calea aceasta este tocmai cea a celor 40 de zile de post şi rugăciune, care ne stau înainte, ori rostul acestui parcurs sunt tocmai întărirea şi adâncirea noastră în noi înşine, pentru a ne vedea propria nimicnicie, care să genereze primele mişcări ale pocăinţei, adică ale zdrobirii inimii noastre, pentru redobândirea iertării.