În zilele noastre, călătoriile, pelerinajele, excursiile constituie tot atâtea variante ale omului de a se deconecta de la viața cotidiană, de a descoperi frumusețile lumii, dar și de a-și odihni sufletul î
Grigore Vieru, pe plaiuri tulcene
Grigore Vieru a fost un profet al neamului care a intuit că unitatea este bunul cel mai de preţ pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit nouă, românilor.
În ziua de 18 ianuarie a.c. a trecut la cele veşnice în urma unui tragic accident poetul Grigore Vieru, mare luptător pentru unirea Basarabiei cu România ca un act firesc al reîntregirii Daciei Felix.
Această întâmplare a îndurerat inima tuturor românilor de dincoace şi de dincolo de Prut şi a făcut să lăcrimeze încă o dată faţa deja brăzdată de lacrimi şi de încercări a Basarabiei străbune.
Grigore Vieru a fost un profet al neamului care a intuit ca nimeni altul că unitatea este bunul cel mai de preţ pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit nouă, românilor, bun pe care trebuie să-l păstrăm şi să-l întruchipăm mereu noi, cei de astăzi, ca şi cei ce vor veni după noi.
În Cartea de aur a străvechii aşezări monahale de la Cocoş, din ţinuturile Dobrogei de Nord, am descoperit recent o însemnare a trecerii pe aceste plaiuri, prin anii â90, a poetului Grigore Vieru.
Este, de fapt, o poezie-testament a acestui mare român care a vibrat din toată fiinţa sufletului său atunci când a vizitat această mănăstire, unde se află spre închinare raclele Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Kamasis şi Filip, descoperiţi la Niculiţel în anul 1971 şi care au pătimit pentru Hristos în secolul al IV-lea al erei creştine.
Vizitând mănăstirea şi închinându-se sfintelor moaşte, poetul Grigore Vieru, sensibilizat la plecare, scrie în Cartea de aur următoarele versuri:
„La Cocoş
E-al meu strămoş
Suferinţa
Mi-e credinţa
România
Mi-e mândria!
Birui-va nu ţara cu cele mai multe tancuri
Ci ţara cu Cel mai mult Dumnezeu în ea.
Dumnezeu să ne ajute.
Grigore Vieru 18.IX.1997“.
Iată versuri devenite epitaf acum pentru poetul Grigore Vieru, care a visat dintotdeauna la revenirea Basarabiei şi a fiilor ei la sânul cald al României.
Iată versuri ce devin şi pentru noi, cei de astăzi, un memento pe care trebuie să-l împlinim întru dăinuirea neamului românesc pe aceste locuri, unde Dumnezeu ne-a aşezat la răscrucea istoriei ca un semn dumnezeiesc.
Fie ca somnul lui Grigore Vieru în lumea îngerilor să-i fie dulce cum dulce e şi pământul străbun al Patriei, iar amintirea lui să fie din veac în veac şi din neam în neam.