Grija faţă de copii în documentele ONU şi neglijenţa de la noi

Încă de la înfiinţarea ei (1919), Societatea Naţiunilor Unite (SDN) s-a interesat de bunăstarea copiilor lumii. În acest sens, în 1919 a înfiinţat un Comitet de protecţie a copilului. În anul 1924, Societatea Naţiunilor Unite a adoptat o Declaraţie a drepturilor copilului, cunoscută sub numele de Declaraţia de la Geneva. Acesta este primul document prin care se stipulau drepturile copilului. După cel de-al Doilea Război Mondial se constituie Organizaţia Naţiunilor Unite, care va recunoaşte necesitatea acordării unor drepturi speciale copiilor. În acest sens, în anul 1946, ea va crea Fondul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Ajutorarea Copiilor (UNICEF).

În 1959, bazându-se pe Declaraţia de la Geneva, ONU va adopta primul document foarte important, care stipulează drepturile copilului, Declaraţia privitoare la drepturile copilului. Era un cod cu valoare juridică internaţională, formulat în zece principii, menit să asigure drepturile fundamentale ale copilului.

Potrivit acestei declaraţii, copilul necesită protecţie şi grijă specială, mai ales protecţie juridică potrivită, atât înainte, cât şi după naştere; copilului trebuie să i se acorde facilităţi ca efect al legii şi prin alte mijloace, spre a se dezvolta sănătos şi normal, pe plan fizic, intelectual, moral, spiritual şi social, în condiţii de demnitate şi de libertate; copilul trebuie să beneficieze de asigurare socială, având dreptul la alimentaţie, locuinţă, de timp liber şi de asistenţă medicală adecvată; în orice împrejurare, copilul trebuie să fie primul care va avea parte de protecţie şi ajutor; el va trebui să fie apărat de orice formă de neglijenţă, de violenţă şi de exploatare şi să nu devină obiect de vânzare, sub orice formă s-ar putea produce aceasta; nu trebuie să se permită copilului asumarea unei ocupaţii care ar presupune afectarea sănătăţii, a educaţiei sau care ar fi o piedică pentru dezvoltarea sa fizică, mentală sau morală.

După aceste documente au urmat altele, în care se găseau referinţe cu privire la grija care trebuie acordată copilului. Între acestea pot fi menţionate: Declaraţia pentru protecţia femeilor şi a copiilor în caz de conflicte armate, Pactul referitor la drepturile economice, sociale şi culturae, Pactul referitor la drepturile civile şi politice şi Convenţia pentru eliminarea oricăror forme de discriminare cu privire la femei.

Deşi documentele ulterioare Declaraţiei din 1959 atrăgeau atenţia asupra unor drepturi reale ale copilului, în funcţie de diversele situaţii în care acesta s-ar fi găsit, s-a constatat că respectivele drepturi erau formulate şi risipite în mai multe documente şi că documentele în cauză nu prevedeau sancţiuni pentru statele semnatare ale acelor documente, în cazul în care ele nu respectau drepturile copilului pentru care se angajaseră.

De aceea, Adunarea Generală a ONU în anul 1989 va aduna într-un document ceea ce era disparat în mai multe documente cu privire la drepturile copilului şi va formula Convenţia cu privire la drepturile copilului. Deşi nu e un document perfect, convenţia aceasta a devenit şi a rămas un act juridic cu valoare globală, care se referă la toate drepturile copilului ca drepturi ale omului.

Buna creştere a copilului nu este posibilă decât în familie

În anul 1990, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat şi aprobat sus-numita convenţie prin Declaraţia mondială în favoarea supravieţuirii, a protecţiei şi a dezvoltării copilului (30 sept. 1990), însoţind-o şi de un plan de acţiune (monitorizat de un comitet format din oameni cu autoritate morală), care defineşte obiectivele practice şi precizează angajamentele statelor în ceea ce priveşte protecţia copilului.

Convenţia din 1989 cuprinde 54 de articole. În cele de mai jos, stimulaţi de realităţile dâmboviţene, ne propunem să zăbovim împreună cu cititorii la câteva dintre aceste articole.

Preambulul convenţiei precizează că toţi copiii au aceleaşi drepturi, fără vreo diferenţă dată de rasă, sex, limbă, religie, opţiune politică, naţionalitate, naştere sau altă situaţie. Familia, mediul natural de creştere şi bunăstare a tuturor membrilor ei, în special al copiilor, trebuie să primească protecţia şi asistenţa de care ea are nevoie pentru a putea împlini rolul ei în societate. Pentru dezvoltarea sa armonioasă, copilul trebuie să crească în mediul familial, într-un climat de fericire, iubire şi înţelegere.

Prin aceste enunţuri se remarcă faptul că buna creştere a copilului nu este posibilă decât în familie. Prin urmare, drepturile copilului se asigură numai dacă acesta vine pe lume în mediul său firesc, familia, şi creşte în interiorul acesteia. Dorinţa unora (devenită, din păcate, realitate) de a avea copil fără să aibă familie nu se justifică, potrivit actului de mai sus, după cum ea nu se justifică nici din punct de vedere creştin. A-l lipsi pe copil de familie, indiferent de motive, înseamnă a-l lipsi de dreptul lui de a creşte într-un mediu realmente firesc şi propice dezvoltării sale.

În sensul convenţiei, prin copil se înţelege "orice fiinţă umană care nu a împlinit vârsta de 18 ani" (Art.1).

După cum vedem, documentul precizează numai vârsta de la care copilul nu mai este copil, nu şi vârsta la care începe să fie copil. Dar specifică faptul că este vorba de o fiinţă omenească. Acest lucru ne face să înţelegem că din momentul în care se constituie fiinţa omenească, aceasta este copil, indiferent de stadiul de dezvoltare intra şi extrauterină a acestuia. Nimeni nu poate spune că din momentul în care cele două celule germinale umane se unesc şi formează ceea ce numim "zigot", acesta nu ar fi fiinţă vie şi, mai precis, fiinţă omenească. El nu poate fi în natura lui altceva decât natura celor din care a luat fiinţă. De aceea, chiar dacă este dependent de mamă, ceea ce s-a format prin unirea celor două celule germinale umane este fiinţă omenească, aşadar, este copil.

Orice legislaţie naţională care permite dreptul la avort al unei femei încalcă un document adoptat de toate ţările membre ONU

În articolul 3, convenţia stipulează că statele membre se angajează să garanteze dreptul părinţilor asupra copilului, dar numai până acolo unde drepturile acestora nu lezează buna dezvoltare a copilului.

Statele părţi (ale convenţiei) recunosc faptul că fiecare copil are drept inerent la viaţă. Statele părţi asigură în măsura posibilului supravieţuirea şi dezvoltarea copilului (Art. 6).

Dreptul la viaţă este drept fundamental al omului. Din acest articol reiese că orice legislaţie naţională care ar permite dreptul legal la avort al unei femei, în orice moment al gravidităţii acesteia, este încălcare atât a rânduielii lui Dumnezeu, cât şi a unui document cu valoare legislativă mondială, adoptat de toate ţările membre ONU (între care se numără şi România), pe care chiar şi statul laic trebuie să-l respecte.

Articolul 33 sună în felul următor: "Statele părţi iau toate măsurile potrivite, inclusiv măsuri legislative, administrative, sociale şi educative pentru a proteja copiii împotriva utilizării ilicite de stupefiante şi de substanţe psihotrope, aşa cum le definesc convenţiile internaţionale pertinente şi pentru a împiedica acţiunile prin care copiii să fie folosiţi pentru producerea şi traficul ilicit de stupefiante".

Este un articol care de mult ar fi trebuit să dea de gândit factorilor responsabili cu aplicarea lui în ţara noastră: parlament, guvern, administraţie şi instituţii de învăţământ. Este de neînţeles de ce nici un parlamentar care are drept de iniţiativă legislativă nu a promovat o lege care, prin două-trei articole, să dea curs unui document obligatoriu şi pentru România, ţară membră ONU. Nici parlamentarii puterii, nici ai opoziţiei nu au făcut nimic pentru punerea în practică a acestui articol. Ce se ascunde în faţa acestui tip de indiferenţă?

Pe cei care ar putea în mod practic răspunde la această întrebare nu-i mişcă faptul că de ani de zile, din banii cu care s-ar fi tratat bolnavii autentici, sunt trataţi cei care au ajuns victimele traficanţilor de droguri şi de substanţe etnobotanice. Nu-i interesează că multe dintre aceste victime mor, că altele rămân marcate toată viaţa de consumul de substanţe psihotrope, urmând să fie povară pentru sistemul asigurărilor de sănătate. Nu ar fi nevoie decât de un ceas în Parlamentul României ca "aleşii" neamului să demonstreze că aplică directivele internaţionale şi că iubesc realmente copiii ţării. Convingerea multora dintre noi este că indiferenţa pe care o constatăm la ,,aleşii" noştri nu este dezinteresată. Dezinteres este doar pentru copii.

Am folosit un document internaţional spre a arăta celor indiferenţi faţă de copiii ţării sau care sunt "timizi" în a-şi arăta dragostea faţă de copiii ei că există stimuli, cum ar fi convenţia din care am citat, care i-ar ajuta, sper, să lase deoparte indiferenţa şi "timiditatea" atunci când este nevoie să demonstreze grija reală faţă de viitorul acestui neam, COPIII.