Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Grija pentru anonimi
În ultima duminică în care comunitatea credincioşilor îşi adresează unii altora salutul pascal, Hristos a înviat! - Adevărat a înviat, avem prilejul de a fi martorii uneia dintre incredibilele fapte săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos în cei trei ani ai activităţii Sale pământeşti: vindecarea unui orb din naştere. Evenimentul este relatat pe îndelete de Sfântul Apostol Ioan în Evanghelia sa (IX, 1-38) şi, chiar dacă am fi tentaţi să rămânem uimiţi în faţa puterii lui Dumnezeu, trebuie să facem câteva remarce în legătură cu detaliile decorului înfăţişat de "apostolul iubirii".
Întâi de toate, trebuie să spunem că tema favorită a acestei duminici, regăsită la marii predicatori creştini, este orbirea sufletească. Şi, desigur, atunci când nu te poţi pune în locul eroului acestei pericope, din fericire, nu îţi rămâne decât să metaforizezi situaţia. Am fost curios să citesc predica vrednicului de pomenire părinte Teofil Părăian la această duminică. Aşa cum bine se ştie, blândul duhovnic de la Sâmbăta de Sus a intrat în viaţa conştientă fără să vadă, din cauza unei afecţiuni. Am fost interesat să descopăr dacă în cuvântul său voi desluşi cum se vede lumea prin ochii unui nevăzător. Da, este un paradox, dar lumea nu ni se arată doar prin aceste minunate ferestre pentru care ar trebui să-l binecuvântăm zilnic pe Dumnezeu. Ci taina ei ni se dezvăluie în relaţiile personale pe care reuşim să le creăm sau să le consolidăm cu cei din jur. Părintele Teofil nu a vorbit despre întunericul lumii, pentru că el nu-l vedea. A vorbit de Lumina lumii pe care o trăia. Din smerenie şi din tact pedagogic a vorbit despre lucrurile pe care cei ce-l ascultau sau citeau le puteau înţelege. Este motivul pentru care şi demersul nostru se ocupă de ceva ce ne este foarte la îndemână, anume imposibilitatea vederii celorlalţi şi neputinţa zăririi bunelor alegeri. De atâtea ori trecem prin lume fără să-i vedem pe cei ce ne-nconjoară. De-atâtea ori, glasurile lor sunt mute în urechile noastre. Suntem orbi, sau cel puţin privim chiorâş la cei pe care, ca prin ceaţă, îi distingem. Alegem ce să vedem şi pe cei pe care vrem să îi vedem. Dar tocmai alegerea noastră, dictată de raţiuni egoiste, este primul simptom al miopiei, în cel mai bun caz, de care suferim. Sunt persoane care se fac văzute nouă, măcar încearcă să ne iasă în evidenţă. Delicate, amabile, saltimbance, ironice, depresive, arogante, ele încearcă de multe ori doar să se facă văzute. Şi cred că nu greşim dacă afirmăm că toţi am jucat acest rol cândva în existenţa noastră. Atunci când voiam să fim apreciaţi de profesori, când o tânără ne-a atras atenţia, când părinţii noştri trebuia să vadă cuminţenia noastră sau şeful disciplina la locul de muncă. Ei bine, trebuie să fim conştienţi de faptul că scena vieţii unde jucăm noi este aglomerată de oameni pe care nu i-am zărit încă. Descoperirea lor face parte din farmecul vieţii. Nu este locul să vorbim aici de bucuria simţită când ai o revelaţie în cineva. Când cel pe care nu l-ai remarcat niciodată, despre a cărui existenţă nu ştiai, când acel anonim fără chip se dovedeşte prietenul tău, sprijinul tău, dascălul tău, salvatorul tău. Dar spuneam că altă "afecţiune" sugerată de pericopa de astăzi este cecitatea legată de căile vieţii noastre. Nu ştim încotro să o luăm şi, surpriză!, de multe ori această boală are ca remediu ce am spus mai devreme: simţirea celorlalţi. Descoperindu-i pe ei, ne descoperim pe noi înşine şi cunoaştem ce ne place şi ce ne face bine. Alegerile se simplifică şi vălul ni se ridică de pe ochi. Stelele ni se par mai luminoase şi le iubim mai mult. Cireşii devin mai coloraţi şi îi admirăm mai mult. Oamenii se prefac în taine ce aşteaptă să fie desluşite şi alergăm spre ei. Punct de plecare: grija pentru anonimi.