Grija pentru monahism şi mănăstiri

Privind retrospectiv de la momentul întronizării Preafericirii Sale în istoricul jilţ al marilor şi Sfinţilor Ierarhi ai Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi până astăzi, în cele mai bine de două decenii de slujire la Altarul Bisericii străbune, înţelegem că în timpul arhipăstoririi Sale Biserica a dobândit noi dimensiuni. Moldova întreagă stă mărturie neclintită a unui sfânt angajament luat de Preafericirea Sa acum 21 de ani: "Cu uimire şi teamă sfântă înţeleg că Dumnezeu a binevoit să-mi încredinţeze spre pază şi păstorire comoara sau odorul sfânt al lui Hristos…". Din înălţimile măreţe ale Ceahlăului până la ţinuturile line şi mănoase din vecinătatea Prutului ce desparte nedrept Moldova Sfântului Voievod Ştefan, de la colinele domoale ale "Betleemului" Sfântului Ioan Hozevitul (Dorohoiul) până la cele pline de istorie şi cultură ale Iaşilor, întreaga Arhiepiscopie s-a transformat într-un imens "şantier" duhovnicesc, cultural şi administrativ. Între preocupările prioritare ale tânărului chiriarh al Tronului vestit de la Iaşi, a fost şi cea legată de intensificarea vieţii monahale cu tot ce implică acest îndrăzneţ şi greu angajament.

În Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, unde a păstorit Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, din iunie 1990 până în anul 2008, în calitate de chiriarh al Arhiepiscopiei Iaşilor, cu neobosită trudă şi dragoste faţă de monahism, a făcut ca aşezămintele călugăreşti din acest ţinut binecuvântat să devină ferestre către cer, raze de lumină duhovnicească şi cultură filocalică, dar şi locuri de slujire filantropică.

La data în care scaunul chiriarhal de la Iaşi primea pe unul dintre cei mai stăruitori şi harnici ierarhi din istoria acestuia, în persoana Înalt Preasfinţitului Daniel, Arhiepiscopia Iaşilor avea 48 de aşezăminte monahale: 14 mănăstiri de călugări, 9 mănăstiri de călugăriţe şi 25 de schituri. Prin eforturi susţinute, după anul 1990 au fost înfiinţate sau reactivate aproximativ 50 de mănăstiri şi schituri, multe dintre acestea fiind sprijinite material, mai ales la început de drum, de către Centrul Eparhial. Viaţa chinoviilor a cunoscut o înflorire deosebită, acordându-se multă atenţie slujirii şi cântării, înfiinţându-se biblioteci şi şcoli monahale pentru o mai bună pregătire a personalului monahal. Iniţiativa lăudabilă a Înalt Preasfinţitului Mitropolit Daniel de a înfiinţa tipografia Trinitas, buletinul oficial al Arhiepiscopiei Iaşilor, Candela Moldovei, postul de radio Trinitas, precum şi de a reedita revistei de cultură şi spiritualitate a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, numită Teologie şi viaţă, a oferit posibilitatea unor monahi şi monahii să contribuie prin strădania lor cărturărească la o mai bună funcţionare a acestora, publicând totodată şi multe articole şi studii care privesc viaţa duhovnicească şi culturală a Bisericii Ortodoxe Române, viaţa monahală, precum şi pagini de istorie.

Este o caracteristică generală faptul că, după 1990, dorinţa monahilor, dar şi a credincioşilor de a avea mai multe mănăstiri şi schituri spre folosul duhovnicesc a dus la întemeierea sau reactivarea unui număr impresionant de aşezări monahale. Astfel încât în aproape toate zonele ţării, dar cu precădere în spaţiile cunoscute şi în trecut ca fiind vetre de spiritualitate monastică, au apărut aşezări monahale noi, iar în cele istorice activitatea a fost îmbogăţită. La finele anului 2008, în Arhiepiscopia Iaşilor fiinţau 97 de mănăstiri şi schituri, având un număr de 1.909 călugări şi călugăriţe. Toate aceste oaze de spiritualitate şi cultură au răspuns numeroaselor cerinţe ale credincioşilor prin frumoasele slujbe săvârşite pentru folosul pelerinilor şi al iubitorilor de rugăciune şi linişte, încât hramurile mari adunau zeci de mii de credincioşi prin cuvintele de mare folos duhovnicesc rostite de ierarhi şi cunoscuţi duhovnici, prin cărţile tipărite, compact-discuri cu muzică religioasă, icoane, litografii şi candele, care au adus mult căutata lumină a Evangheliei lui Hristos în casele credincioşilor.

Nu este uşor să întemeiezi o aşezare monastică cu biserică, dependinţe, resurse pentru existenţa acesteia, dar mai ales personal monahal, în condiţiile în care, după elanul multor tineri de a intra în cinul monahal după 1990, la doar un deceniu, numărul acestora a început să scadă simţitor. Cu toate acestea, la Iaşi, înfiinţarea atâtor mănăstiri şi schituri reprezintă o adevărată minune. Chiriarhul locului s-a îngrijit tot mai mult de conservarea patrimoniului existent, dar şi de sporirea acestuia în mănăstirile nou-înfiinţate. S-au refăcut, consolidat, restaurat şi pictat un număr impresionant de biserici şi paraclise mănăstireşti, s-au construit biserici noi şi măreţe, ca în timpul vrednicilor voievozi, au fost construite corpuri de chilii, trapeze încăpătoare, arhondarice primitoare pentru pelerinii care au început să vină din ce în ce mai mulţi la sărbători ori pentru sfaturi duhovniceşti.

Dar s-a acordat o atenţie specială nu doar lucrării administrative a mănăstirilor. S-a îngrijit cu dragoste şi de din sufletul călugărilor. A stăruit pentru instituirea în mănăstiri a unei discipline constructive în ceea ce priveşte viaţa de obşte, pravila, programul liturgic, spovedania, împărtăşania, cercetarea duhovnicilor cunoscuţi din ţară, a iniţiat şi susţinut pelerinaje la Locurile Sfinte din Israel, Iordania şi Palestina, în Grecia şi în alte ţări ortodoxe, a încurajat trimiterea la studii a călugărilor şi monahiilor din Arhiepiscopie, pentru care a înfiinţat clase monahale la unele seminarii din eparhie, a îndrumat călugări şi călugăriţe pentru a urma cursurile Facultăţii de Teologie reînfiinţate la Iaşi, a mijlocit pentru trimiterea unor vieţuitori din mănăstiri la studii în străinătate, din rândul cărora unii au ajuns ierarhi şi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române.

S-a îngrijit de reorganizarea, întreţinerea sau chiar înfiinţarea unor colecţii muzeale şi biblioteci mănăstireşti.

Tenacitatea şi pragmatismul arhipăstorului l-au determinat să stăruiască pentru împlinirea unei tradiţii de secole, lucrarea duhovnicească şi culturală din mănăstiri să fie împletită cu lucrul mâinilor după dictonul latin ora et labora. Începând cu anul 1990, în aproape toate mănăstirile vizate

s-au redeschis sau au fost înfiinţate ateliere de broderie şi croitorie pentru veşminte bisericeşti, ateliere de pictură şi sculptură, mici ferme zootehnice şi agricole. Mănăstirile au înţeles cel mai bine că "liturghia" de după Liturghia euharistică - adică filantropia - nu poate fi susţinută dacă nu deţin o bază materială necesară pentru continuarea acţiunilor de binefacere a celor aflaţi în încercări. În limita posibilităţilor, pelerini, tineri, oameni lipsiţi primesc gratuit hrană de la mănăstirile pe care le vizitează; unor cazuri speciale mănăstirile le asigură sprijin material.

Nu trebuie uitată stăruinţa pe care Preafericitul Părinte Patriarh a arătat-o pentru redobândirea proprietăţilor mănăstireşti avute înainte de a fi confiscate de autorităţile comuniste. Acest act nu trebuie privit doar din punct de vedere juridic şi economic, ci ca unul care aduce o reparaţie morală faţă de abuzurile la care au fost supuse vechile vetre monahale, precum şi un act de cinstire adus ctitorilor şi donatorilor, care, iubind podoaba Casei lui Dumnezeu, au înzestrat mănăstirile cu multe danii, ajutându-le astfel să-şi susţină existenţa, precum şi activitatea filantropică.

Cunoscător al vieţii monahale, al scrierilor Sfinţilor Părinţi, dar şi trăitor al realităţilor vieţii monastice de astăzi, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în cei 21 de ani de când Arhiereul Cel veşnic, Mântuitorul Iisus Hristos, i-a aşezat pe umeri omoforul înmuiat în mierea harului dumnezeiesc, s-a străduit cu timp şi fără timp să arate că monahismul românesc este o forţă spirituală a Bisericii noastre, prefăcând vetrele monahale în ferestre către Cer şi chemări către veşnicie.