Gurmanzilor, cu îngăduinţă

Gustul culinar cere cizelare, la fel ca flerul estetic. Nu te naşti ştiind să savurezi felurile de mâncare, ci înveţi urmând exemplul altora. De aceea, plăcerea pe care o resimţi preferând în gură bucatele nu vine din sensibilitatea limbii, ci din achiziţiile creierului. Acuitatea gustativă nu ţine atât de papilele limbii cât de înzestrarea spiritului care mânuie furculiţa. Adevăratul organ gustativ al omului e de ordin cerebelos. Ceea ce înseamnă că fără o pregătire minimă în materie de ştiinţă culinară, obiceiul mesei e prilej de înlăturare a frustrărilor prin îndopare seacă. Bulimicii nu sunt neapărat gurmanzi, căci sunt lipsiţi de virtutea discriminării între nuanţele gustative. Ei nu deapănă tente şi nu disting arome, ci înfulecă porţii şi mistuiesc volume.

Rafinaţii artei culinare se bucură de obicei de trei calităţi: sunt minuţioşi, răbdători şi predispuşi spre ora siestei. Cu alte cuvinte, degustarea unui meniu cere migală de filatelist, încetineală premeditată în ducerea dumicatului la gură şi, apoi, şedinţa obligatorie de savurare în poziţie orizontală. Siesta nu e moft, ci încununarea unei rafinări. Pe scurt, e nevoie de o deprindere ceremonioasă în virtutea căreia masa capătă distincţia unui ritual. Gurmandul e un spirit analitic înclinat spre mărunţiri de porţii şi spre prelungiri de timp, de aceea nimic nu-i este mai străin decât principiul hrănirii de tip fast-food. Când e vorba de mâncare, graba este fie o categorie birjărească, amintind de digestia făcută în goana cailor, fie o noţiune inspirată de atmosfera şantierelor: mâncatul pe ziar stând în fund şi mândrindu-te cu solidaritatea proletară. La fel, cea mai mare insultă adusă artei culinare e adăugarea întăritorilor de gust spre a mări artificial excitaţia limbii.

Apoi, o masă gustoasă e neapărat copioasă, dar nu opulentă. Accentul cade pe rafinarea senzaţiilor, nu pe mărimea lor. Cine ciuguleşte ca o vrăbiuţă frământată de remuşcări nu are vocaţie mondenă, asceza şi postul fiind făcute pentru naturi care nu au prea multe în comun cu arta bucătăriei. Adevăraţii credincioşi nu sunt gurmanzi, mâncarea judecând-o sub unghiul ispitei. Pentru ei, omul se hrăneşte cu vorba celui de dincolo, abia apoi cu pâine, de aceea omul de duh nu poate fi totodată un om de stomac. În adevăr, gurmandul e un rafinat modern care nu pune preţ pe deliciile lumii de după. Tocmai de aceea îl poţi ghici după conformaţia pe care trupul, dezvelindu-şi organele de care actul digerării are nevoie, a căpătat-o în timp.

Masa e act obştesc numai pentru cei care în genere nu pot trăi bucuria decât împărtăşind-o cu alţii. Alţii, dimpotrivă, nu-şi pot lăsa liberă curgerea gândurilor decât mâncând singuri. Dar şi unii, şi alţii pot fi gurmanzi autentici. Cum rândurile acestea nu au rostul de stârni pofta de mâncare celor care trec prin Marele Post, raţiunea lor e de a întări o nuanţă: gurmandul e din lumea aceasta, ochii lui netrecând dincolo de tivul ce mărgineşte realitatea vieţii. De aceea, gurmanzii judecă mâncarea în ea însăşi, fără a o mai aşeza în matca unei perspective spirituale. Riguros vorbind, de plăcerea papilelor gustative nu au parte decât cei care, în sinea lor, cred că lumea aceasta este mai adevărată decât cea de după moarte.