Gustul unui Dumnezeu Care Se jertfeşte

„Dumnezeu are gustul lumii şi lumea are gustul de Dumnezeu“ afirmă părintele Daniil de la Rarău, citându-l pe scriitorul şi filosoful rus Rozanov. Această idee îmi aminteşte de dorinţa Somonei de Beauvoir, exprimată în Amintirile unei fete cuminţi, de a trăi într-un univers comestibil. Iniţial mi s-a părul frivolă sau cel puţin copilărească această doleanţă, deşi scriitoarea are dreptate când vorbeşte despre relaţia esenţială dintre om şi lume prin actul hrănirii. Ea povesteşte că nu era întotdeauna uşor în copilărie să fie hrănită. „Prin gură- spune Simone de Beauvoir - lumea înconjurătoare pătrundea în mine, în adâncul fiinţei mele, mai mult decât prin ochi şi prin mâini. Dar nu eram dispusă să accept în întregime. ş…ţ, dacă universul pe care îl locuim ar fi în întregime comestibil, câtă putere am avea asupra lui! Mai târziu, în anii maturităţii, mi-ar fi plăcut să pasc migdalii înfloriţi şi să muşc din pralinele apusului de soare. Reverberaţiile reclamelor cu neon pe cerul New Yorkului aveau să mi se pară nişte bunătăţi pe care nu ajungeam să le gust.“

Lumea este hrană. Prima poruncă a lui Dumnezeu a fost „să mănânci!“, dar actul hrănirii nu presupunea doar o îndestulare materială, ci avea în primul rând un caracter spiritual. Civilizaţia actuală, urbană, industrială nu mai păstrează taina muncii, a jertfei pentru hrană. Creştinul spune înainte de masă o rugăciune. Esenţială nu este lumea, ci comuniunea cu Dumnezeu, pe care o putem realiza mâncând. Lumea este dar, iar darul este al Aceluia Care Se dăruieşte pe Sine Însuşi, în Euharistie. Iar noi avem mereu în vedere că „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.“ (Matei 4, 4).

În relaţia noastră cu lumea, după cădere, hrana presupune întinare? Părintele Constantin Galeriu apreciază că nu: „Aşa cum prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Hristos ne sfinţim, tot aşa şi în comunicarea cu lumea nu ne întinăm, cum se crede adesea, după păcatul originar, ci ne împărtăşim dintru început, tot din Dumnezeu, din darurile Lui. Căci toate, de îndată ce sunt privite şi primite euharistic, chiar şi cele mai neluate în seamă, îşi au sensul şi valoarea lor, care urcă la sursă, la valoarea supremă. Toate le primim în dragostea întrupată şi revelată în ele. Toate capătă o valoare de mijlocire. Se descoperă ca acte ale dragostei şi ca chemări la dragoste, la comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Fiecare lucru sau fiinţă are un ‹‹dincolo››, o solie, o trimitere către noi cu un bun, cu un mesaj propriu. Lumea se descoperă ca un univers viu de relaţii. Şi în eterogenitatea ei, pentru noi ea rămâne unică, o Euharistie unică servită de mâinile unui singur Tată.“

În cazul acesta, să ne apropiem şi să gustăm. Nu ştiu în ce măsură am avea putere asupra universului, în cazul în care ar fi în întregime comestibil, aşa cum ar fi dorit Simone de Beauvoir. În Cartea Facerii se spune că Domnul a făcut „să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat“, aşadar nu toată lumea a fost creată comestibilă. Finalitatea creaţiei fiind sfinţenia, hrana nu trebuia să rămână doar la nivel biologic. Antropologia creştină ţine cont de natura duală a omului. Omul, conştient de valoarea sa, de rostul său în lume, acordă meselor sacralitate, actul hrănirii fiind împlinit ca un ritual.

În poemul 11 din volumul Pelerinaj, scriitoarea Constanţa Buzea descrie ritualul unei cine. Vorbeşte despre plâns, despre răbdare şi despre rugăciune. Locul cuvenit hranei, adică pâinii şi cănii, este lăsat liber pentru a încăpea mâinile, iar în mâini faţa cu ochii închişi, plângând; cuvintele îşi găsesc loc în rugăciune. Iată poemul: „se netezeşte şervetul de in/ pâinea se aşază în stânga/ şi cana în dreapta/ între ele se lasă loc/ atât cât să încapă mâinile/ şi faţa în mâini/ ochii închişi peste plâns/ duhul în febră şoptind/ rugăciunea din zori//nu trebuie decât puţină răbdare/ şi ziua va trece cu bine/ nici o firimitură nu se va pierde/ fără să-şi soarbă cineva lacrima/ şi loc cuvinetele îşi vor găsi/ în rugăciunea de seară.“

Atmosfera tristă, în care „nici o firimitură nu se va pierde“, parcă mă apropie de spusele lui Rozanov, că „humea are gustul lui Dumnezeu.“ A unui Dumnezeu Care Se jertfeşte.