Hagealâc la unul din locurile sfinţeniei româneşti

Era anul 1943, 20 noiembrie. Într-o casă de pe drumul `Baltagului“ sadovenian, la Văleni-Stânişoara, comuna Mălini, în părţile Fălticenilor, o preoteasă, Georgeta, trăia chinurile facerii şi se ruga Domnului să aducă pe lume pruncul ce i se sortise. Împreună cu părintele Ilie trecuse prin durerea pierderii primului copil, Maria, răpusă de boală la Avântul, în ţinutul Iaşilor. Aştepta cu frică naşterea celei de a doua odrasle. Părinţii îşi doreau un băiat, căruia îi şi pregătiseră numele de botez, cel de Dragoş, atât de îndrăgit pe văile Moldovei şi Suhăi. Călătoria fătului spre lumina vieţii n-a fost defel una uşoară şi prezvitera, implorând ajutorul ceresc, a făgăduit să-l numească, de va fi băiat, după Sfântul din calendarul zilei, Grigorie Decapolitul. A fost să fie de sex bărbătesc şi i s-a zis Grigore, adăugându-se de bunica maternă la primărie Dragoş şi Gheorghe, cel din urmă fiind purtat de tatăl mamei. De-a lungul vremii, un fel de bătălie a avut loc pentru întâietate între Grigore şi Dragoş, biruind cel dintâi, la care preoteasa Georgeta ţinea ca la lumina ochilor spre a împlini ceea ce se angajase în faţa lui Dumnezeu. 

Mai târziu, când a aflat povestea, Grigore Dragoş Gheorghe a simţit mereu că asupra-i se află ca o binecuvântare Sfântul Grigorie Decapolitul, cel care-şi are veşnic sălaş în Ţara Românească, la Bistriţa vâlceană, la poalele parcului montan Buila-Vănturariţa. A asemuit însemnătatea sacră a Bistriţei cu cea a Iaşilor, cetatea unde în veacul al XVII-lea un prinţ din cei de vază ai Europei, Vasile Lupu, a aşezat la „Trei Ierarhi” ca pe un odor de preţ moaştele Cuvioasei Parascheva, conferind şi mai multă sacralitate şi strălucire mândrei şi măiestrei sale ctitorii. Aceleaşi trăiri şi aspiraţii încercase mai la sud, la Craiova, cu peste un secol şi jumătate înainte, un principe oltean, banul Barbu Craiovescu. Acesta, cu cei trei fraţi ai săi, zidise pe malul spumegoasei Bistriţe vâlcene la fel de mândră ctitorie, ce se întrecea prin siluetele sale zvelte cu munţii din jur ca nişte ziduri de cetate. La scurt timp de la târnosirea din 1494 a Mănăstirii Bistriţa, ziditorul, banul şi călugărul Pahomie de mai târziu a dus aici în 1497 de la Constantinopol moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, apărător înflăcărat şi neînfricat al icoanelor şi vindecător al suferinţelor, vestit pentru puterea rugăciunii în toată cuprinderea Ortodoxiei. Banul a plătit în aur turcului ce deţinea moaştele, dar legenda spune că la cântar acestea şi-au uşurat miraculos greutatea, uimind pe vânzătorul lor, care a exclamat: `Vezi, vezi, cum creştin la creştin trage!“ În schimb lui Vasile Lupu turcii i-au cerut să achite în galbeni pentru darul primit de la Patriarhia Constantinopolului cât cântărea racla în care erau moaştele Cuvioasei Parascheva.
De multe ori m-a bătut gândul să pornesc spre Bistriţa şi să ating sfintele moaşte ale lui Grigorie Decapolitul, într-o îmbrăţişare a unei comuniuni ce exista, dar trebuia întregită prin pecetea prosternării înaintea dăruitorului de nume şi inspiratorului de faptă, cel care, de bună seamă, mă scosese la limanul izbăvirii în nu puţinele încercări prin care trecusem în viaţă. A curs ceva vreme până sămânţa încolţită să dea rod. Când ceasul a sunat, am purces la drum ca un hagiu, poposind întâi la Capul Piscului, lângă Muscel, unde, la câteva luni după ce primisem la botez prenumele de Grigore, mă aruncaseră într-o bejenie alături de părinţi valurile cele amarnice ale războiului din calea cărora ne refugiasem în primăvara anului 1944. De acolo, de pe acel tărâm, descoperit cu puterea gândului şi cântecul amintirii, am luat-o spre Mănăstirea Bistriţa să împlinesc un legământ şi să mă întâlnesc nu doar în gând, ci şi prin atingere, cu protectorul cel sfânt, călăuzitor al călătoriei mele prin lumea aceasta.
Am ajuns pe la chindie la Bistriţa şi păşeam ca într-o poveste, svârşind hagealâcul ce-ţi înminunează existenţa. În faţa mea se arăta maiestuoasă, în monumentalitatea sa severă, o zidire monastică amintind de aşezăminte italice. Nu mi se părea a se potrivi cu plăsmuirea ce dăinuia în închipuirea mea. Parcă leagănul acesta de sfânt, părinte al Olteniei, cum e Cuvioasa Parascheva Maica Moldovei, l-aş fi văzut a fi în corabia unduioasă a unei divine biserici olteneşti, aidoma Hurezului, şi nu în această falnică, dar străină locului zidire. Se oferea privirii şi sufletului o cu totul şi cu totul altă întrupare. Însă, ca pe o scenă, rostirile maicilor, cântările lor de paseri ale văzduhului, şi baldachinul moaştelor Sfântului Grigore Decapolitul mă transpuneau în acel timp al Craioveştilor şi toate se roteau cum se cuvenea din vechime, iar eu, umblând şi rugându-mă smerit, am avut deodată senzaţia că s-au deschis porţi împărăteşti şi am intrat, afundându-mă vrăjit în istoria cea copleşitor de răscolitoare.
Hagealâcul la unul din locurile sfinţeniei româneşti, la casa Sfântului Grigorie Decapolitul, patronul meu, mi-a dezvăluit că istoria ctitoriei Craioveştilor de la Bistriţa este una pătimitoare. În anul 1509, Mihnea Vodă, vrăjmaşul Craioveştilor, a trecut prin foc şi sabie şi foc mănăstirea. Dar ctitoria şi ctitorii au ieşit la lumină din stihia cea pustiitoare şi au înălţat între 1515 şi 1519, în timpul domniei lui Neagoe Basarab, o nouă biserică şi mai cu har meşterită. Fusese zugrăvită de trei meşteri ce-şi arătaseră în creaţia lor de frescari virtuţile de colorişti şi componişti de forţă şi prin pictura cu care împodobiseră Mănăstirea Dealu. Dumitru, Chitrop şi Dobromir erau nu numai pictori de vocaţie, ci şi iscusiţi pietrari, cum o dovedeşte splendida lucrare în piatră de la Mănăstirea Argeş. Păşind peste cumpăna acelui fatidic an 1509, Mănăstirea Bistriţa îşi recăpăta şi îmbogăţea `corola de minuni“ prin daniile generoase ale celor mai de seamă familii domnitoare şi princiare valahe şi olteneşti. Constantin Vodă i-a dăruit o raclă de argint pentru moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, nepreţuitul tezaur al Bistriţei vâlcene. Pe colina din faţa bisericii mari s-a ridicat tot de Craioveşti un chivot din piatră, parcă plămădit de sub dalta unui creator cu simţul perfecţiunii. Bisericuţa Bolniţei, singura piesă păstrată din construcţia originară a Bistriţei, are o pictură de o inestimabilă valoare, de sorginte paleologă târzie, ce a cunoscut eclatanţa în vremea marilor iconari cretani. Zugrăvitura interioară e contrapunctată fericit, printr-o punere în valoare reciprocă, de cea din pridvorul deschis construit de vornicul Şerban Cantacuzino la 1710, de factură brâncovenească.
Încă dintru începuturi splendoarea aşezământului, a bisericilor şi chiliilor s-a împreunat la Bistriţa cu lucrarea isihastă şi fructuoasele osteneli culturale ale vieţuitorilor mănăstirii, ce-au impus-o din veacuri depărtate ca o mănoasă vatră a spiritualităţii naţionale. Egumenul Macarie a instalat aici cea dintâi tiparniţă din Ţara Românească, în care s-a tipărit la 1508 `Liturghierul“ în limba slavonă, considerată de istorici prima carte apărută în cuprinsul românesc. La Bistriţa s-a scris la 1573 `Zapisul lui Eftimie“, al doilea text în limba română după `Scrisoarea lui Neacşu~, boierul din Câmpulung. Mihai Moxa, un călugăr cărturar, a elaborat la Bistriţa în 1621 `Cronograful Ţării Româneşti“, lucrare descoperită de filologul rus V. Grigorovici la 1845. Acesta a dus manuscrisul la Moscova şi l-a publicat în 1859 la Kazan, oferind un important izvor privitor la istoria ţărilor române. Tot în ambianţa Bistriţei, un alt om de carte, cu rădăcini egiptene şi studii la Constantinopol şi Moscova, Matei al Mirelor, a redactat între anii 1610-1611, în vremea refugiului la mănăstirea vâlceană, `Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul“, ce s-a consacrat ca o hagiografie referenţială. (Va urma)