Haideţi să ne cunoaştem sfinţii!

Aşa cum am mai arătat şi în alte rânduri, credinciosul iniţiat în rânduielile liturgice ale Bisericii nu poate să nu rămână uimit şi să nu dorească să înţeleagă mai bine viaţa Ecclesiei. Iată, spre exemplu, duminica de faţă. După ce am prăznuit momentul întemeierii trupului tainic al lui Hristos, „ziua de naştere“ a Bisericii, Rusaliile, am cinstit ceata tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi. Iar acum, după încă o săptămână, ortodocşii români îşi îndreaptă rugăciunile spre toţi sfinţii de un neam cu noi.

Pericopa evanghelică citită în Duminica Sfinţilor români este scurtă (Matei IV, 18-23) şi nici nu pare să aibă dificultăţi de interpretare. Orice cititor poate constata că fragmentul citit la Sfânta Liturghie prezintă, succint, modul în care, în cel mai firesc mod posibil, Mântuitorul cheamă la apostolat pe primii săi patru ucenici: Petru, Andrei, Iacov şi Ioan. Toţi patru pescari, toţi patru lăsându-şi toate şi urmând lui Hristos. Dar lăsarea tuturor lucrurilor a venit imediat după chemare. Ei nu au stat pe gânduri. Dacă ar fi să ne imaginăm aceste scene, cu siguranţă că ni s-ar părea ciudate. Cum vine asta? Laşi un lucru neterminat? Îl părăseşti pe tatăl tău?

Ciudăţenia vine însă din lipsa unei ordini a priorităţilor, o lacună pe care o resimţim zilnic, la fiecare pas. Atunci când ne facem programul zilnic, atunci când alegem ce mâncăm, atunci când ne selectăm lecturile, atunci când ne triem prietenii ş.a.m.d. Problema ierarhiei valorilor noastre este că în vârful ei nu se află Dumnezeu. Aşa cum a fost pentru apostoli. Ei au ştiut că mai întâi trebuie să asculte de Dumnezeu şi să se alipească de învăţăturile Lui. Dacă această primă condiţie împiedica realizarea celorlalte activităţi obişnuite ale lor de până atunci, fără discuţie ar fi renunţat la ele. Şi textul evanghelic confirmă. „Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El“ (v. 20).

Nu ni se spun mai multe în cele şase versete. Doar că „a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor“ (v. 23).

Totuşi, mai este un lucru pe care îl remarcăm: primii patru apostoli au fost două perechi de fraţi. Şi nu cred că este o coincidenţă faptul că pericopa chemării fraţilor la apostolat se citeşte în Duminica cinstirii Sfinţilor - fraţi cu noi. Aş spune că este chiar un model, o exemplificare a felului în care cei de un sânge, de un neam trebuie să meargă împreună pe căile împărăţiei. Iată, acolo, la Marea Galileii, decizia comună a lui Petru şi Andrei, respectiv Iacov şi Ioan s-a făcut fără şovăială. Peste timp, constatăm că noi nu mai mergem fără şovăială după fraţii noştri de-un neam care au ales slujirea lui Dumnezeu. Evlavia românilor începe pe malul Mării Galileii, atunci când Andrei, cel Întâi Chemat, Apostolul românilor, a primit cu bucurie să urmeze lui Hristos. După el, timp de două mii de ani, sute sau poate mii de români au ales să meargă jertfelnic după Învăţătorul lumii, să propovăduiască Evanghelia împărăţiei şi să vindece bolile trupeşti şi sufleteşti ale neamului nostru.

Nu avem luciditatea, tăria de caracter şi verticalitatea sfinţilor. Dar dacă am reuşi să acumulăm în inimile noastre măcar un minim de respect pentru cei care, născuţi pe pământurile pe care trăim noi, au fost slăviţi de Dumnezeu şi recunoscuţi de Biserică drept sfinţi, am învăţa şi ne-am dori să ne alipim de Hristos-Domnul, la fel cum au făcut-o ei. Şi respectul ar putea izvorî, la început, din cunoaşterea sfinţilor români. Din urmarea lor într-un fel cât se poate de concret. Ce ne împiedică să vedem că jertfelnicia, iubirea de semeni, pilda rugăciunii, tăria în faţa necazurilor, dragostea pentru cuvântul lui Dumnezeu şi curajul în faţa duşmanilor credinţei ortodoxe nu sunt doar teorii, cuvinte goale, ci fundamentele vieţilor unor Părinţi de-ai noştri? Haideţi să ne cunoaştem sfinţii!