Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Haideți să ne privim în ochi!
Nervozitatea secularistă marchează, frecvent, pusee de orbire... De curând, un site a încercat să prezinte publicului niște „dezvăluiri” importante legate de fostul complex „Lebăda” din Pantelimon, aflat acum în administrarea Bisericii Ortodoxe. Bașca faptul că această ctitorie a voievodului Grigore al II-lea Ghica a avut o destinație precisă – mânăstire și spital –, nu mai punem la socoteală nici faptul că statul comunist a luat cu japca tot ce a putut de la Biserică (adică de la gura credincioșilor români), nemaispunând că această reparație din anul 2000 a fost tardivă și parțială – așadar, neținând seama de aceste aspecte esențiale în înțelegerea corectă a situației, respectiva „documentare” era șubredă din perspectiva demonstrării lipsei bunei credințe, a deturnării obiectivului inițial, a actelor puse acolo ca probă de greutate a investigației jurnalistice. Deci, pentru mine subiectul este ca și abandonat.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre altceva: despre osul de pește din gâtul potrivnicilor Adevărului. Osul de pește este, evident, Biserica. Dar nu este os de pește obișnuit, ci este chiar din IHTIS, simbol străvechi al Mântuitorului. Ce înseamnă IHTIS, mai precis? Iisus Hristos ιχ - IH; Fiul lui Dumnezeu θέος - teos = Dumnezeu şi υἱός - iios = fiu; numele de Mântuitor σωτήρ, ὁ - sotir. Așadar, inițialele IHTIS Îl arată/descriu pe Iisus Hristos drept Cel Uns și Mesia, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Un Crez prescurtat, esențializat, referitor la Persoana a doua a Sfintei Treimi, Care S-a întrupat, a murit și a înviat pentru noi, oamenii. Mai precis, pentru toți oamenii.
Biserica urmează acest principiu hristic al jertfelniciei și al dăruirii. De aceea funcționează sub egida ei o constelație de organisme filantropice, de asistență socială, pedagogice, de formare, toate urmând același principiu al dărniciei dezinteresate. Aici ajungem în punctul în care unii semeni de-ai noștri nu pot concepe fapta bună fără așteptarea unui răspuns, fără camere de luat vederi, fără afișe de promovare a sponsorilor, fără tam-tam pe rețele și fără beneficii electorale. Nu pot, în ruptul capului, să înțeleagă de ce unii se sacrifică în contul altora, de ce există bunătate în stare pură și nu doar experimente darwiniste, în care scapă cine poate, iar cel mai puternic se suie în spinarea celui mai slab. Odată, maica Tereza (Agnesa Boiangiu, pe numele ei de fată) a fost abordată de un occidental, în timp ce călugărița culegea leproșii de pe străzile Calcuttei, cu următoarea constatare sarcastică: „Maică Tereza, eu n-aș face treaba asta murdară nici pentru 1 milion de dolari!” La care maica Tereza se întoarce spre el, îl țintește cu privirea blurată de efort și îi spune: „Nici eu, te rog să mă crezi!” Admirabil răspuns, care arată maniera total dezinteresată material a unei lucrări deosebite, inspirată de Evanghelie, în care tocmai sacrificiul de sine era cheia de boltă.
Așadar, întorcându-mă pe meleagurile noastre, remarc faptul că proverbul „să moară și lebăda vecinului” se aplică nesmintit. Mai precis, în loc să ne bucure că Biserica lucrează împotriva curentului acestuia al dezintegrării, al lipsei de orizont și de speranță, al superficialității și al lăcomiei, noi facem exact opusul: o criticăm pentru că... face! Unora poate că le-ar fi convenit o Biserică Ortodoxă marginalizată social, culpabilizată moral, amuțită media și sleită financiar, căci o astfel de Biserică este la cheremul vremurilor și la năravul celor puternici. Și, mai presus de orice, nu ar fi avut aderență la popor. Din păcate pentru ei, vedem tocmai contrariul, iar nemulțumirile acestora fac parte, culmea!, din instrumentarul de bord: navigăm pe cursul cel bun, slavă lui Dumnezeu pentru toate!