Horea Paştina, un pictor al luminii înţelegătoare

În pofida vicisitudinilor recente sau mai vechi ale artelor văzului, plastica sacră românească şi-a demonstrat anul acesta, parcă mai mult ca oricând, vigoarea, diversitatea şi profunzimea. Mă refer la arta hrănită nemijlocit din arhetip şi înveşmântată în duhul Bisericii, născută între altar şi pridvor şi revărsată dincolo de acesta, pentru a celebra liturghia de după liturghie şi a vorbi, în tonurile veacului, despre silabe de dincolo de veac. 

 

Refuzând programatismul de care este uneori acuzată (căci programatismul nu poate fi decât monocord), ea îşi dovedeşte, aproape fără excepţie, anvergura europeană, puterea generativă şi capacitatea de perpetuă înnoire a formei; de înveşmântare a tradiţiei sacre şi a Logosului divin în cele mai curate dintre hainele veacului, capacitatea de a strălumina prezentul pentru a desluşi fibra divină din ţesătura hainelor veacului. 

 

Cu astfel de artişti ai Cuvântului, ca Onisim Colta, Sorin Dumitrescu, Marin Gherasim, Silviu Oravitzan, Dan Palade (dacă mă gândesc doar la retrospectiva colectivă din 2012 de la Palatul Mogoşoaia), Silvia Radu, Elena şi Marcel Scutaru (pe care i-am putut revedea anul acesta în aceeaşi prestigioasă ambianţă), Horea Paştina (a cărui retrospectivă a sacralizat timp de o lună, astă primăvară, spaţiul expoziţional de la Sala Dalles), putem spune că România nu e pierdută. Că spaţiul vibratoriu al României (cel puţin, al simezelor româneşti) rezonează, matur şi conştient, la frecvenţe ale Verbului Divin, mult mai mult decât în alte părţi ale lumii... 

 

Dintre toţi cei enumeraţi, despre unii am scris; dar de unul singur aveam un fel de „sfântă reticenţă“ să mă apropii cu condeiul în mână; cu toate că, de Păresimi, mi-am scăldat ochii şi întreaga fiinţă cu nemistuită bucurie în pânzele sale. 

 

Despre maestrul Horea Paştina este greu de vorbit. Oricât de bine te-ai simţi primit în căldura blândă şi plină de simplitate a lucrărilor lui, ori, poate, tocmai pe măsura înţelegerii stării elevate de bine şi a sorgintei ei nemundane, simţi că stiloul trebuie să se oprească. Simţi că rostirea poate compromite esenţialul de dincolo de cuvânt, care se naşte pe şevalet. „Scoate-ţi sandalele, că pământul acesta e...“ - o stare înrudită, de stânjeneală de propria bâlbă simte şi jurnalistul în faţa lucrărilor lui Horia Paştina, obligat să rostească cuvinte despre cele ce nu se spun. „Că dacă se spuneau, nu mai era nevoie de pictură...“, ar zice, simplu şi mucalit, orice artist adevărat al penelului şi, cu el, desigur şi Horea Paştina - om extrem de reţinut în cuvinte, ca toţi ardelenii, precum cei mai mulţi dintre pictori, ca eremiţii de taină ai marilor oraşe. 

 

Maestru şi avva, Horia Paştina întrupează cum nu se poate mai bine condiţia artistului rugător în cetate, definind o stare unică de conştiinţă, în care mistica (abstractă sau oarecare) se cristalizează în graţia şi geometria rafinată a rugăciunii, modelând şi transfigurând gestul plastic, până când pânza se configurează după arhitectonica subtilă a Templului dinafară ori a celui dinlăuntru. În special a „omului lăuntric“. Astfel că sintagma de „artist isihast“ îşi găseşte cea mai deplină şi mai fidelă împlinire în persoana lui Horia Paştina, ca şi cum pentru el ar fi fost creată. 

 

Şi dacă mai mult de jumătate dintre artiştii enumeraţi (pleiada lor e mai lungă) îşi construiesc opera strâns în jurul conceptelor sacrului şi structurilor simbolice ale ritului creştin, Horia Paştina şi cei de o rudenie cu el preferă discreţia şi interiorizarea. El nu ilustrează, nici nu recombină lexicoanele sacrului, nu „predică“, ci „se lasă impresionat“ de firescul miracolului cotidian, micşorându-se pe sine. Lecţia şi starea de spirit a impresionismului îi sunt aproape, mai ales în varianta „post-“ a lui Bonnard, dar şi prin cultul grădinii (edenice) în genere. Mult mai conştientizat edenice ca ale impresioniştilor. La fel, minimalismul metafizic al lui Giorgio Morandi, la care ne trimite paradigmatica (mai ales pentru critici) Cană fără toartă, aproape un pătrat gri pe fond gri, replică sapienţială la maximalismul metafizic al lui Malevici, cu al său Pătrat alb pe fond alb. Ce îl mai inspiră pe Horia Paştina? Probabil, luxurianţa inocentă a lui Rousseau-Vameşul, de ale cărui edenice grădini (mult mai sălbatice, evident) ne amintesc, de departe, Grădinile din strada Rozmarin (doar că la Paştina grădina nu e cea a raiului primordial, ci e pridvorul sau curtea îngrădită a Împărăţiei - răsădită cu flori, în aşteptarea Mielului-Mirelui). Şi îl mai inspiră, cu siguranţă, marile naturi statice olandeze din perioada iconoclasmului protestant, care îşi luaseră obiectele euharistice ca temă centrală, exaltând la un rafinament inegalabil poetica luminii lăuntrice. Toate aceste lecţii de limbaj sunt investite de Horea Paştina pentru a reda experienţa unică a trăirii în duh, a respiraţiei transfigurate de har a fiinţei, în aşteptarea arătării şi întrupării depline a Luminii. Cu maximă simplitate şi totală lipsă de emfază. Toate aceste exigenţe ascetice bine cântărite ale maestrului ardelean mă duc cu gândul la inegalabilul iconar medieval aproape uitat, Dionisie: îi apropie indicibilul, interiorizarea rugătoare, o smerenie rar întâlnită (chiar şi în arta icoanei) şi o strategie similară de captare şi înmagazinare a „luminii înţelegătoare“.