Hrănirea fizică și spirituală

A mânca înseamnă introducerea în trup de nutrienți din exterior. Unele filosofii ori credințe aduc în discuție două tipuri de alimentare cu nutrienți: fizică și spirituală. Alimentația fizică implică alimente solide și lichide. Solidele sunt vegetale și animale. În general, vegetalele sunt vii, în timp ce animalele sunt ne-vii. Simpla așezare sau găsire a noastră în acest plan al creației face ca mâncarea pe care o căutăm să fie compusă din ceea ce se naște din pământ și ceea ce se mișcă cu duh (animale). Impresia mea este că, în cele din urmă, omul conștient de ceea ce mănâncă tinde spre o alimen­tație vie, în mare parte vegetală.

Realitatea relevă faptul că avem de-a face cu motive ale alimentației, dar și cu anumite nevroze alimentare. Motivele alimentației care stau neapărat în slujba foamei naturale sunt dintre cele mai diverse: de la eșecuri emoționale (școlare, sociale, financiare) până la asocierea mentală a plăcerii cu alimen­tația. Fiecare dintre ele sunt forme eronate ale instinctului alimentar.

Nevrozele alimentare au ace­leași cauze, numai că se regăsesc la nivel compulsiv, adică un nivel la care fie problema nu este con­ș­tientizată, fie nu mai contează dacă este conștientizată sau nu. Suntem în stadiul în care mâncarea este cea care stăpâ­nește viața individului. Devine o de­pendență. La acest nivel, Părin­ții Bisericii vorbesc despre patimă, despre o posesie demonică. Ceea ce înseamnă că situația nu mai poate fi îndreptată după un algoritm propriu. Trebuie folosit un alt „standard”.

Greutatea corporală este influențată de voința celui care ia o decizie cu privire la acest aspect. Omul se face responsabil de ceea ce introduce în gură pentru a mesteca. Fiecare acțiune de a duce un aliment spre gură trebuie făcută conștient.

Oamenii consumă alimente din care sunt ei înșiși compuși. Pentru aceasta încearcă să se completeze, să ajungă la „sație­tate”, ca și cum ar fi fost privați de ceva anume pen­tru a putea face acest lucru. În aceeași ordine de idei, cu cât mănânci mai multă carne, hrană ne-vie, cu atât simți nevoia să consumi acest aliment în cantități din ce în ce mai mari.

Starea de foame (în gândirea creștină, este o stare de obișnu­ință a trupului, nu o necesitate conș­tientă. Astfel, putem bănui că starea de satisfacere conștientă a acestei stări de foame denu­mește o acțiune de întregire a trupului, din care s-a consumat ceva/cumva. Ajung astfel ca, atunci când foamea îmi cere, să introduc în mine alimente vii și ne-vii, cu aceeași componență ca și mine și care mă recompun.

Judecat în acest mod, actul de a ne hrăni este de fapt o supra­hrănire, un act compulsiv, eminamente bolnav. Dacă omul consideră că trebuie să se reîn­tregeas­că mai mult decât e cazul, concluzia este mai mult decât vizibilă: egoism și în­grășare sigură.