Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Hristos a măsurat abisul morţii cu dragostea Sa dumnezeiască
Libertatea lui Hristos faţă de moarte se face arătată mai întâi în cele trei învieri pe care le săvârşeşte: îi redă văduvei din Nain fiul înviindu-L fără efort, ca în treacăt, îi redă lui Iair fiica într-un fel atât de uşor, de blând - "Copila n-a murit, ci doarme" - încât pare a se juca cu moartea. Şi în sfârşit, mai ales, învierea lui Lazăr, când a rostit cuvântul hotărâtor: "Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi." (Ioan 11, 25).
Hristos a trăit în timpul vieţii noastre pământeşti ca noi, dar pentru că aşa a voit. În El, firea umană, după cum ni S-a arătat la Schimbarea la faţă, era întrepătrunsă de focul dumnezeirii. El nu a îndurat moartea, ci şi-a asumat-o. Fără de păcat, El a luat asupra Sa păcatul lumii, nu iluzia lui, ci reversul de minciună şi neant, nu "patimile", ci "Pătimirea" ca permanenţă. Aşadar numai El poate să ştie cu adevărat ce înseamnă moartea, căci numai El i-a măsurat abisul, am putea spune, deodată "dinafară" şi "dinăuntru". Şi, în faţa mormântului prietenului Său, în faţa mirosului putreziciunii, în faţa durerii celor rămaşi în viaţă a plâns. A lăcrimat asupra condiţiei umane supuse morţii, a condiţiei umane pe care avea s-o împărtăşească până la capăt. Apoi strigătul: "Lazăre, vino afară!" (Ioan 11, 43). Glasul puterii, glasul luptei. Şi pe Cruce a strigat cu glas tare, iar în Ghetsimani sudoarea Lui era de sânge. Într-adevăr atunci I s-a dezvăluit pe deplin că moartea este împotriva firii, ca şi toate ipostazele morţii noastre, atunci când El, Singurul cu totul viu, le-a experimentat în solidaritatea Sa ontologică cu noi. A măsurat starea de despărţire a omenirii îngropate în suferinţă, moarte şi iad cu sonda omenităţii Sale transfigurate şi răstignite. Într-adevăr, moartea nu vine din însăşi fiinţa Lui, ci din iubirea Lui pentru noi. Noi suntem înăuntru morţii, dar El a coborât în ea fiindu-i străină. Dumnezeu a pătimit moartea cu trupul, a suferit moartea omeneşte a spus cel de-al V-lea Sinod ecumenic. Astfel, totul se răstoarnă, chiar şi Crucea, cum spune cu atâta tărie Sfântul Evanghelist Ioan, devine înălţare, proslăvire. Adâncul iadului şi al morţii dispare: o neînsemnată picătură de ură în iezerul de foc al dumnezeirii. Cuvântul se întoarce la Tatăl aducând cu sine umanitatea. (Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei)
.jpg)
