Hristos, fântâna cu apă vie

Dacă la vindecarea Slăbănogului de la Ierusalim viaţa şi lucrarea Mântuitorului erau semnificate ca "scăldătoarea tămăduirii trupeşti, dar mai ales a învierii cu duhul, astfel în Evanghelia Duminicii a V-a de după Paşti El are semnificaţia "fântânii cu apă vie", pe care El o dă şi din care cine bea nu mai însetează niciodată, deoarece se face în el izvor de apă vie spre viaţa veşnică (Ioan 4, 14).

Ei nu mai sunt ca cei din fruntea Israelului, care: "Pe Mine fântâna cu apă vie M-au părăsit şi şi-au săpat lor fântâni care nu ţin apă" (Ieremia 2, 13); ci ei sunt cei prin care se împlinea profeţia. "Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii" (Isaia 12, 3). Acest lucru este semnificat în episodul convorbirii Mântuitorului cu o femeie samarineancă la fântâna din Sihar (Ioan 4, 5-42). Duhul Sfânt nu vine fără cerere şi rugăciune, dar pentru că oamenii nu ştiu să se roage, Dumnezeu îi învaţă în Hristos: "Ce şi cum să ne rugăm, noi nu ştim…" (Rom. 8, 26). Aceasta este un dar al lui Dumnezeu în Hristos: "Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este cel ce îţi spune: Dă-mi să beau, ai fi cerut şi El ţi-ar fi dat apa cea vie" (Ioan 4,10). Adâncimile Duhului Sfânt în inima lui Hristos sunt semnificate prin răspunsul femeii: "Nici găleată nu ai şi fântâna este adâncă, de unde ai apa cea vie?" (Ioan 4, 11). Samarineanca cere apoi apa după care să nu mai înseteze, şi astfel să nu mai vină la fântâna de lângă Sihar şi să scoată apă, ca de atâtea ori până atunci. Calea prin care Mântuitorul îi dă "apa vie" şi prin care El se arată mai mare decât Iacob, a căruia era fântâna, era vădirea cunoaşterii întregii vieţi a Samarinencii, încât ea lasă găleata şi aleargă de bucurie cât poate, să ducă vestea în cetate, spunând: "Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El" (Ioan 4, 29-30). Căci Mântuitorul nu-i spusese numai faptul că ştie toate câte a făcut, când i-a cerut să-şi cheme bărbatul, ci mai ales la mărturisirea femeii: "Ştiu că va veni Mesia, care ne va spune nouă toate" (Ioan 4, 25), El confirmă: "Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine" (Ioan 4, 26).

El era fântâna cu apă vie şi care era atât de adâncă!

Şi după cum n-a băut nici apă cum ceruse femeii, tot astfel n-a mâncat nici din ceea ce aduseseră ucenicii pe care îi trimisese în cetate. Şi după cum a pregătit-o pe femeie pentru apa vie fără nici o găleată, tot astfel i-a pregătit şi pe ei pentru "lucrul slujirii" (Ef. 4, 12) şi desăvârşirea lor în El: "Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi" (Ioan 4, 32).

"Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să săvârşesc lucrul Lui" (Ioan 4, 34). "Ridicaţi-vă ochii (de la bucatele aduse) şi priviţi holdele că sunt albe, gata pentru seceriş. Iar cel ce seceră adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră, căci în aceasta se adevereşte cuvântul: că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor" (Ioan 4, 34-38). Acele "holde gata de seceriş" nu erau, la "plinirea vremii", altele decât valurile de oameni care veneau din Sihar spre Mântuitorul la vestea adusă de către femeie ca o mironosiţă, cu tot ce aflase de la El. Prin acest lucru, Mântuitorul mai arată şi cât de greu se "seamănă" după păcatul strămoşesc, când inima oamenilor este nu sămânţa bună din ţarina lui Dumnezeu, ci "spinii şi pălămida" patimilor: "Mergând seamănă cu lacrimi, dar întorcându-se, seceră cu bucurie" (Ps. 125, 5-6). Ca acele "valuri" de oameni din Sihar, aveau să fie şi cei cărora la Cincizecime, aflând faptul omorârii lui Hristos prin păcatele lor, se vor simţi "străpunşi la inimă" (Faptele Apostolilor 2, 37), se vor pocăi, se vor boteza şi vor primi darul Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2, 38). Pe această cale, i-a făcut Mântuitorul să vină şi acei înţelepţi elini, pe care înainte de Jertfa Sa nu i-a primit să vorbească cu El pentru a-şi pune în valoare "sclipirile minţii", ci i-a lăsat să fie "străpunşi la inimă" de vinovăţia lumii, care necrezând în Hristos, "a răstignit pe Domnul slavei" (1 Cor. 2, 7). Astfel, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, mântuirea este numai prin Crucea lui Hristos, care este "înţelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1, 24), care prin "Mielul lui Dumnezeu, ridică păcatul lumii", căci "a murit din cauza păcatelor noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră" (Rom. 4, 25).